Era spre finalul verii. Tocmai terminaserăm în Cluj un proiect mare și important alături de un grup de tineri din biserica noastră din Arad, unde locuiam în acea vreme. A fost o aventură în care am avut nevoie de credință că Dumnezeu va fi cu noi, că ne va da putere și că ceea ce am făcut va fi cu rost. S-a terminat cu bine. Eram obosiți și încântați, ambele la extremă, în același timp. Urma să luăm trenul din Cluj spre Arad, când ne-a venit o idee. Cum ar fi să mergem prin Sighișoara la întoarcere? Eram studenți, călătoriile nu erau așa de la îndemână atunci, cum sunt acum. Ne plăcea gândul să prelungim timpul nostru împreună, așa că am decis să facem acest ”mic” ocol prin centrul țării.
Am hotărât să plecăm seara târziu, ca să nu plătim o noapte de cazare, dar drumul a fost prea scurt pentru a apuca să dormim serios în tren, iar când am ajuns în Sighișoara, a apărut un element pe care nu l-am luat în socoteală - acolo ploua. Nu torențial, dar ploua cât să te pătrundă frigul până la oase, amplificat de oboseala noastră. Am așteptat să se lumineze de ziuă (într-o baracă improvizată pe post de stație de tren, pentru că stația reală era în renovare - un alt detaliu pe care l-am omis) și ne-am împrumutat unii altora haine mai groase, pentru că majoritatea aveam doar haine de vară la noi. A fost o noapte memorabilă, nu neapărat în sensul bun.
Când, în sfârșit, au venit zorii dimineții, au venit ca o veste atât de bună pentru oasele noastre înțepenite de vremea rece și timpul petrecut în baracă. Am luat-o la pas prin cetatea încă adormită, acoperită de o ceață misterioasă și fermecătoare. Atmosfera era romantică pentru noi, grupul de visători aventurieri prin țara noastră frumoasă. Orele au trecut repede, explorând locația fascinantă. Până când stomacul ne-a spus că are și el nevoie de atenție. Îmi amintesc cu atâta claritate mirosul de pâine proaspătă pe care l-am simțit când am trecut pe lângă o brutărie! Nu am putut cumpăra, ei doar distribuiau. Pentru un stomac gol, asta e cel mai cumplit - să fii aproape de mâncare dar să nu ai access la ea.
Cu un buget extrem de limitat, am găsit o terasă unde ne-am permis și să ne lăsăm capetele pe masă, pentru a ațipi puțin. Ce au crezut oamenii de acolo, nici nu vreau să mă gândesc. Dar pentru noi nu conta nimic în acel moment. Am făcut socoteala și am luat și împărțit câteva feluri simple de mâncare. Nici măcar cartofii prăjiți nu erau la liber, porționarea a fost făcută corect și era evident că erau insuficienți pentru fiecare dintre noi. Când ți-e foame, cel mai greu e să știi că, fie nu ai ce să mănânci, fie nu poți mânca suficient. Când ți-e foame cu adevărat.
Mi-ar fi plăcut să scriu că cineva a venit și ne-a cumpărat fiecăruia una dintre pâinile acelea calzi care erau distribuite la magazinele din zonă, mi-ar fi plăcut să scriu că proprietarului terasei i s-a făcut milă de noi și ne-a dat cartofi prăjiți fiecăruia pe săturate. Sinceră să fiu, nici nu-mi mai amintesc prea bine detaliile restului zilei din Sighișoara înainte de a pleca spre Arad. Îmi amintesc de foamea mea și de puținii cartofi prăjiți.
În lumea creștină folosim deseori un cuvânt care e foarte greu de ilustrat sau explicat: evanghelia. Avem patru Evanghelii (ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan), Sfântul Apostol Pavel vorbește despre evanghelia în care crede, citim că Domnul Iisus Hristos a proclamat evanghelia. E un cuvânt destul de des folosit în contextul nostru iudeo-creștin. Cuvântul evanghelie vine din limba greacă și înseamnă veste bună. Dar e veste bună...pentru ce? Evanghelia are sens doar în context. În contextul conștientizării unei nevoi, a unei lipse.
Una dintre imaginile pe care Biblia ne-o dă despre Dumnezeu, în încercarea de a ne face inteligibil pe Cineva care e infinit, atotputernic, atotprezent și fără limite, este imaginea de rege care ne cheamă la un festin, la un ospăț.
„Un om a dat o cină mare şi a invitat pe mulţi. La ora cinei, şi-a trimis sclavul să le spună celor invitaţi: „Veniţi, căci acum toate sunt gata!» Dar toţi, unul după altul, au început să se scuze. Primul i-a zis: „Am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l văd. Te rog, scuză-mă!“ Altul i-a zis: „Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc. Te rog, scuză-mă!“ Altul i-a zis: „Tocmai m-am însurat şi de aceea nu pot să vin!“ Când sclavul s-a întors, l-a înştiinţat pe stăpânul său de aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a înfuriat şi i-a zis sclavului său: „Ieşi repede pe străzile şi pe aleile cetăţii şi adu-i aici pe cei săraci, pe cei infirmi, pe cei orbi şi pe cei şchiopi!“ (Evanghelia după Luca 14:16-21)
Îmi imaginez ușor cum au răspuns invitației oamenii cu stomacul gol. Cei de pe stradă. Să ți se spună că poți participa la un festin și să spui nu, când nu știi când va veni următoarea posibilitate de a mânca? Nu are sens. Mergi alergând, chiar dacă șchiopătezi.
Evanghelia e ca o invitație la masă atunci când ești disperat de flămând. Pentru a fi veste bună, e nevoie să îți fie foame.
Evident, această paralelă imperfectă și incompletă este folosită pentru a ne ilustra foamea sufletului. Fiecare dintre noi, dacă suntem onești, conștientizăm la un moment dat sau altul că avem o foamete, un gol în sufletul nostru. Că și în cele mai bune momente, când lucrurile sunt ușoare și frumoase, că și în vacanța de vis, nu toate sunt perfect aliniate. Poate ne frământă o situație de acasă, sau ne-ar fi plăcut să fim cu altcineva, poate am mâncat ceva ce ne-a căzut prost, sau ne merge gândul la un coleg care ne bârfește la muncă, că o prietenă nu reușește să ne ierte pentru ceva ce i-am greșit și poate nici nu știm ce am greșit, poate ne e dor de cineva. Orice ar fi, dacă suntem onești, recunoaștem că nici cel mai ”perfect” moment nu e perfect. Ceva, ceva lipsește. Sau dacă e curat și bun, perfect, din păcate nu durează. Florile frumoase puse în vază, chiar și cu soluție de întreținere, la un moment dat se ofilesc. Curățenia nu rămâne pentru că se așterne praful, iar paianjenii intră până și în casele împăraților. Dezamăgiri, așteptări prea îndelungate, vise neîmplinite, relații frânte, nevoi financiare, neiertare, boli și dureri, plecările oamenilor de care ne-am atașat...sunt atât de multe lucruri care sunt imperfecte în viața fiecăruia dintre noi, dacă suntem onești cu noi înșine.
Tocmai aici, acum, pentru sufletul nostru însetat este Evanghelia! Evanghelia este vestea bună a faptului că nu trebuie să ducem toate acestea singuri. Că deși contextul poate rămâne același, greu și imperfect, suntem purtați de Dumnezeu, Creatorul nostru, care dorește să ne poarte lipsurile și imperfecțiunile. El ne poate schimba starea inimii, indiferent de context. Evanghelia nu e o exaltare emoțională, deși uneori simțim asta. Evanghelia nu e schimbarea situației care duce la ușurare, deși situația uneori se schimbă. Evanghelia este prezența lui Dumnezeu, prin persoana Domnului Iisus Hristos, în orice moment, cu noi! Faptul că Dumnezeu, Regele Universului, Creatorul-Infinit își dorește o relație cu noi e incredibil! Și nu doar că își dorește o relație cu noi și atât, ci a făcut totul ca noi să putem avea o relație cu El! Faptul că Fiul Său, Iisus Hristos, a venit pe pământ ca să ne arate Calea spre Dumnezeu e cadoul cel mai mare. El este Evanghelia!
Invitația este să Îi răspundem Regelui la festinul pe care ni-l oferă.
Când conștientizăm cât de înfometați suntem, când nu mai ne auto-protejăm, când nu ne ocupăm mintea și timpul cu orice altceva doar să uităm de foamea sufletului, în momentul acela vom alerga la masa Regelui. Și, ce e cel mai minunat, e că El pune cele mai bune bucate pe masă! Ne oferă prezența Sa, ajutorul Său, călăuzirea Sa, încurajarea Sa, compania Sa. Prin Iisus Hristos, care este Pâinea Vieții. Dacă ai sufletul flămând, flămând după ceva mai mult decât ceea ce experimentezi acum, haide la masa Regelui.
Dacă ai întrebări sau feedback despre lucrurile scrise aici, ne-am bucura să ne auzim, în comentarii sau în mesaje private. Nu lăsa ca această invitație la festin să treacă pe lângă tine.
Text: Diana Anton (Comunitatea Mihai Bravu)