Vremurile acestea de izolare, distanțare și mult online, cred că ne fac și mai avizi după relații și conectare.
Povestea familiei Vlăsceanu am vrea să v-o spunem la o cafea sau la o seară de povești însă nefiind (încă) posibil, vă invităm să vă faceți confortabili și să vă lăsați inima deschisă pe măsură ce citiți povestea de mai jos.
Anca și Ionel s-au căsătorit în anul 2010 și rândurile următoare le aparțin....
„Ne-am dorit de la începutul căsniciei să avem mai mulți copii atât biologici cât și prin adopție. După ce s-a născut Vlad, am început să ne gândim că ne dorim să trăim un creștinism real, să putem fi un model bun pentru copiii noștri. Am început să ne rugăm ca Dumnezeu să ne arate cum putem să-L slujim ca și familie. În următoarele 6 luni am primit de la Dumnezeu convingerea prin mai multe circumstanțe, mesaje și vise că slujirea noastră ca familie este adopția a 3 sau 4 copii. Am primit cu bucurie această slujire și imediat ne-am apucat de lucru. Interesant a fost că toți cei 3 copii care s-au alăturat familiei noastre au ajuns la noi fără ca noi să-i căutăm sau să-i alegem. Asta ne dă convingerea că fiecare dintre ei este un dar de la Dumnezeu pentru noi. Am auzit despre fiecare pe rând de la diferite persoane și înțelegând că au nevoie de noi, am decis să nu rămânem indiferenți.
Primul copil pe care l-am primit în casa noastră a fost Ilincuța. La vârsta de aproape 5 ani se afla într-un apartament social și deși fusese pe lista copiilor adoptabili de la o vârstă mică, nu fusese adoptată de către nicio familie. Avea dificultăți de acomodare și cu greu accepta situația în care se afla. Își dorea extrem de mult să aibă o familie a ei. A fost o mare bucurie pentru ea când a aflat că noi dorim să devenim familia ei.
A urmat Florin despre care am aflat că are 5 ani și jumătate și este hipoacuzic. Florin locuia într-un centru pentru copii cu dizabilitati grave și deși auzea cu ajutorul unui aparat auditiv, nu putea înțelege și nici imita vreun sunet. Ne-am rugat pentru o familie care să-l ia acasă. Orice întârziere în recuperarea lui conta enorm. Am vorbit cu multe persoane despre el, sperând că îl vom putea ajuta să-și găsească o familie dar am văzut că nu este simplu. Ne-am decis să îi oferim noi ajutorul și afecțiunea de care avea nevoie. La vremea aceea locuiam într-o casă împreună cu părinții Ancăi. Întâlnirea lor cu Florin nu a decurs prea bine și viitorii bunici nu l-au acceptat. Aveam nevoie de o casă ca să-l putem lua în plasament și singura variantă găsită a fost să ne mutam lângă Pitești la părinții lui Ionel. Ei aveau o curte mare iar lângă casa lor mai aveau o anexă în care erau depozitate lucruri vechi și care era oarecum lăsată în paragină. Cu economiile pe care le aveam am amenajat în acea anexa o camera mai mare și o cămăruță mai mică, o baie și o bucătărie. Mai era nevoie de izolație, de uși și geamuri noi dar nu aveam resurse pentru ele.
Prima iarnă am resimțit frigul din plin însă eram împreună și asta conta cel mai mult.
Câteva persoane și familii din biserica care ne-a “adoptat”, ne-au vizitat și Domnul le-a pus pe inimă să ne ajute. Copiii erau la noi în plasament și știam că pentru adopția copiilor, lipsa spațiului putea fi un impediment. Începusem să ne gândim la copii că în câțiva ani vor crește și nu vor mai putea sta împreună într-o singură cameră. Ne doream și să mai adoptăm sau să luăm în plasament o fetiță ca să fie perechi 2 băieți și 2 fete.
Și pentru că Domnul are bogății nemăsurate, a deschis inimile mai multor creștini din Biserica Petra Pitești și în următorul an, după mutarea noastră la Valea Ursului, în timp ce noi eram la Summitul Arfo, mai multe persoane din biserică au venit și ne-au izolat toată casa și ne-au pus geamuri și ușa la intrare. A fost o mare binecuvântare pentru noi și în iarna care a urmat, am avut o casă mult mai călduroasă.
Lucrurile nu s-au oprit aici. Câteva persoane din biserică au început să facă planuri și proiecte pentru extinderea casei care urma să aibă loc în anul următor, 2019.
În primă fază, când oamenii din biserică ne-au izolat casa și ne-au pus ușă și geamuri noi, am fost uimiți de ce au putut face în 3 zile cât am lipsit noi de acasă. Lucrul acesta ne-a făcut să ne simțim foarte iubiți de către biserica noastră. Am văzut apoi că acei oameni deosebiți care au venit în lipsa noastră și au muncit pe brânci ca să ne fie nouă mai bine, nu au luat acest lucru doar ca pe un proiect de un weekend în care mergi lucrezi cateva zile și apoi pleci. Dimpotrivă, ei au continuat să ne viziteze, să ne ajute, să fie prietenoși cu noi și cu copiii noștri și să fie preocupați de nevoile noastre ca familie. Am realizat că am găsit în biserică o comunitate autentică de creștini dedicați și maturi…. așa cum ne-am dorit să fim și noi și copiii noștri.
Apoi am aflat că urmează și o fază de extindere a casei pe care câteva persoane din biserica noastră începuseră să o planifice. Pentru faza a doua de construcție am aflat că un grup mai mare de persoane din biserica noastră dar și din Biserica Missio Dei București, se vor uni pentru a ne ajuta.
Am fost foarte emoționați pentru că ne-am dat seama cât de prețioși suntem în ochii lui Dumnezeu ca El să miște inimile atâtor oameni care să dea din veniturile lor și din timpul lor pentru a ne sluji pe noi.
În cele trei zile cât acest grup mare de oameni a venit în curtea noastră, a fost un miracol. De la o oră la alta, casa și curtea se transformau tot mai mult devenind din ce în ce mai frumoase. Cei care au venit nu încetau să ne spună cuvinte de apreciere și de încurajare. Vecinii noștri au fost uimiți să vadă o echipă așa de mare lucrând atât de frumos și eficient împreună. Până la Crăciun urma să ne mutăm în aripa nouă a casei. Extinderea a început în luna august cu acest grup mare de persoane format din cele două biserici și a fost finalizat cu o zi înainte de Crăciun. Două echipe de constructori deosebiți și creativi au lucrat foarte frumos și au finalizat lucrarea iar acum ne putem bucura de o casă frumoasă și spațioasă.
În timp ce noi ne bucuram de minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi în 2019 și ne întrebam când și cum vom putea să-i găsim Ilincuței surioara mult dorită, am aflat despre Gabriel, un băiețel de 1 an și 2 luni abandonat în spital cu multe probleme de sănătate și care nu avea nicio șansă la o viață normală fără o familie. Pe diagnosticul lui erau trecute 8 probleme de sănătate dintre care: traheostomie, gastrostomie, piciorușe strâmbe din naștere (Var Equin), probleme cu inima (PFO), retard psiho-motor grav și altele. Nu ne-am gândit prea mult cu ce resurse o să-l creștem și nici autorităților nu am putut să le răspundem la această întrebare. Tot ce știam era că este în spital și are nevoie de o familie iar noi trebuie să facem ceva. Așa că am luat decizia de a ne încrede în Dumnezeu care ne va da tot ce aveam nevoie pentru Gabriel. Deși veniturile noastre nu erau convingătoare, aveam ceva cu care să convingem: o casă spațioasă și sprijinul demonstrat al comunității creștine. Așa că am spus și autorităților că Dumnezeu a fost Cel care ne-a purtat de grijă până acum și tot El o va face și de acum încolo. Și iată-ne din nou părinți pentru un băiețel scump și preaiubit.
Mulțumim lui Dumnezeu că ne-a binecuvântat cu copii și cu un loc frumos în care să-i putem crește. Mulțumim tuturor celor care ne-au dăruit din banii, timpul sau talentul lor! Domnul să-i binecuvânteze pe toți cei care au arătat că le pasă și au pe inimă grija pentru copii! ”
Cuvintele sunt cam de prisos după o astfel de povestire dar ne strângem resursele pentru a vă încuraja pe toți care ați citit, să vă puneți întrebarea : ce pot EU să fac pentru a impacta atât de profund oamenii din jur ?
Anca și Ionel și-au înțeles chemarea și au ales să umble prin credință pentru a o duce la îndeplinire.
Putem spune același lucru în dreptul nostru?