Damian, primul nostru copil - Capitolul 1


Când l-am văzut pentru prima dată a fost într-o poză primită pe telefon de la moașă. Părea că doarme, nu prea fericit de altfel, cu mâinile atârnând neelegant pe corpul Irinei, soția mea. Era ora 00.09 iar la 00.07 se născuse Teodor-Damian.


Când l-am văzut pentru prima dată pe viu a fost în holul clinicii, când Irina a ieșit din lift cărând într-o scoică un ghemotoc de om, cu fes albastru, fățucă galben-roșiatică și ochii puternic închiși.


“Așa e de mic?” Am întrebat neoportun și lipsit de cuvinte. Da, atât era de mic și în zilele ce au urmat l-am purtat ca și cum era firav ca o pânză de păianjen, l-am spălat cu frică că o să-l scap, i-am tras maneca îngrozit că o sa îi rup degetele și l-am păzit ca și când soarta universului depindea de noi.


Damian a supraviețuit primelor doua luni cu noi și îi merge bine. Plânge când îi este somn (n.a. foarte des) sau foame (n.a. și mai des), și umple scutecul cu brio de fiecare dată. În rest mârâie, privește în jur încruntat, deseori oftează de parcă a văzut un film bun de dragoste și, mai nou, râde și zâmbește ca o rază de soare când îi vorbim pe limba lui la trezirea de la 6 dimineața. Da, 6 dimineața.


Irina merită o medalie de aur, sau chiar mai multe. Când văd cât face pentru el, îmi fuge gândul la mama (și îi mulțumesc în gând) și la cât o fi făcut ea pentru mine, fără scutec de unică folosință, aspirator de nas, mașină de spălat automată cu uscător, bunici iubitori și săritori ce locuiesc cu noi în bloc sau cursuri online despre salturile mentale sau puseele de creștere.


Șocul pentru mine a fost întreruperea aleatorie a vieții, în primele trei săptămâni, cât am stat acasă și eu. Mă uitam la Irina și mă miram cum de nu o ia razna când la intervale perfect neregulate ca un ceas elvețian stricat, zi sau noapte, șapte zile pe săptămână, se ridică și merge să alăpteze / schimbe / adoarmă / aline, un pui de om al cărui rol părea că este să ne chinuie pe noi. Dar bineînțeles că nu era și am înțeles asta.

Cred că acum înțeleg mai bine și ce înseamnă dragostea necondiționată și dezinteresată a unei mame.

Într-una din acele nopți m-am trezit chiaun, amețit de somn sau nervi că iarăși m-am trezit, nu-mi mai amintesc. Abia am nimerit ușa dormitorului să merg după Irina spre camera ștrumfului. Fără să își dea seama Irina, m-am oprit în baie și m-am spălat pe ochi cu speranța că mă trezesc complet și nu scap copilul în chiuvetă sau îl dau cu capul de tocul ușii. Nu s-a întâmplat nimic din cele de mai sus, iar Damian ia kilograme și centimetri și este sănătos și vesel ca o zi de primăvară.


M-a rupt lipsa somnului neîntrerupt, dar mi-am zis ca nu este “greu”, ci că este doar o altă etapă de viață. Ca și când am trecut de la liceu la facultate, sau direct la un master în limba chineză. Nici Irinei nu i-am zis atunci, de frică să nu isi asume doar ea toate cele de făcut noaptea. Între timp, ceasul elvetian s-a mai reglat, iar eu am început munca, trezitul noaptea rămânând astfel majoritar în fișa postului mamei.


Îl culc ori de câte ori am ocazia și uneori îmi vine să urlu la el, la cer sau măcar la pereți, că nu vrea sa doarmă și se încăpățânează să mă privească cu ochii albaștri frumoși ca infinitul, în loc să îi închidă și să doarmă când și cum vreau eu. Asta dacă nu cumva plânge ca și când l-am înfierat cu fierul încins. Spre lauda lui, asta se întâmplă rar.


În momentele acelea îmi imaginez cum se simte Dumnezeu, Creatorul infinit, când se uită la mine, eu cel ce ridic pumnii și strig îmbufnat la El, doar pentru a găsi că răbdarea Lui cu mine este infinită, nu ca a mea cu Damian.

Îmi imaginez că exersarea răbdării de acum mă va ajuta mai încolo când Damian nu va înțelege că doi plus doi face patru, sau când va alege vreo carieră de doi bani, sau când va veni acasă cu vreo fată pe gustul lui și nu așa cum ne-am dori noi. Probabil că voi da vina pe mama lui, și apoi, amintindu-mi că este și al meu și că, cel mai probabil, face ce vrea el, ca tac’su, o să îmi cer spășit iertare de la Irina, așa cum am făcut de milioane de ori când am greșit față de soția mea.


Dar mai e până atunci. Acum, la doua luni Damian are comportamentul unui câine la început de dresaj, răspunde la unele comenzi și la multe nu, dar știu că asta este acum, la doua luni. Și mai știu că este darul lui Dumnezeu pentru noi (Teodor = darul lui Dumnezeu) și că va veni vremea când va conduce și va inspira o generație de oameni cu acțiunile și cuvintele lui (Damian = cel ce îmblânzește).

Aștept să îl descopăr pe acel Damian. Până atunci, sunt onorat și smerit să îi fiu tată și îl șterg bucuros la fund ori de câte ori este nevoie.


Photo by Kelly Sikkema on Unsplash


------


Daniel Vilciu face parte din comunitatea „Victoriei”. Lucrează în dezvoltari imobiliare și este căsătorit cu Irina din vara lui 2019; împreună, au un băiețel, Teodor-Damian, in vârstă de 2 luni fericite.

640 afișare0 comentariu