Damian, primul nostru copil - Capitolul 2


E ceva puternic în plansul unui prunc de câteva luni. Ecourile lui pătrund până în colțurile neumblate ale sufletului, acolo unde lâncezesc credințe pe care s-a pus praful, credințe ce spun că nu sunt destul de bun pentru lumea în care trăiesc, că sunt mai prejos decât semenii mei, credințe ce spun că nu sunt un părinte bun pentru Damian.


În primele luni de viață, atunci când îl culcam, se întâmpla uneori ca micuțul să aibă chef de scandal cu lacrimi și țipete. De fiecare dată când pățeam asta, la finalul micii drame, când închidea ochii și doar gura îi mai trăgea din când în când din Suzi, îmi dădeam seama că sunt încordat si că abia respir. Asta chiar dacă știam că Damian nu mă acuză și în niciun caz nu fac ceva greșit.


Pur și simplu este ceva puternic în plânsul unui prunc de cateva luni. Ceva ce spune că suferă și că eu sunt responsabil pentru suferința lui. Dar Damian nu sufera și asta este o alta ocazie să îmi amintesc cine sunt si Cine m-a creat.


Am crescut amandoi și, zilele astea, din câteva smiorcăieli își cheamă somnul, în timp ce eu fac flotări si genoflexiuni în spatele pătuțului lui, în afara ariei lui vizuale și la protecția zgomotului alb de fundal.


Damian a trecut de 5 luni și viața se colorează de râsete și “Auuuuuu-uri” și “Bu-uri” și “Aiiii-uri” prin care ne spune că se simte bine și că se bucură că ne are de părinți. Irina primește o porție mai mare de râsete și priviri drăgălașe, dar nu sunt invidios. A muncit mult pentru ele.


Oricât de grea a fost noaptea, oricât de mare e nevoia de somn, oricât de murdare sunt hainele de lapte regurgitat sau scăpări din scutec, în fiecare dimineață o văd cum îl sărută și îl dezmiardă ca și când l-a văzut pentru prima dată. “E Micuțul Daminicăăă, un scumpos de băiețică, și-l iubește a lui mămică, pe micuțul Daminică” se aude din dormitorul ștrumfului sau din baia mare (n.a. scumpos = scump + frumos / gustos / delicios).


Asta este dragostea de mamă și o mie de medalii nu ar fi destul pentru a o recompensa. Nici o mie de cuvinte nu sunt destul pentru a descrie puterea, intensitatea, lumina și minunile ce se revarsă din ea.


Zilele au devenit mai previzibile și încercăm să nu ne limitam. Ieșim în natură în weekend și ne face bine. Ne-am repezit la mare dar mai des in padurile din apropiere de Bucuresti. Damian admiră copacii și adoarme legănat în sistemul agățat de mine sau de Irina. E un curios din cale afară, un mic explorator ce notează tot ce vede și aude, un mic detectiv ce descoperă misterele lumii în care a aterizat de curând.


Zilele au devenit mai previzibile dar de fiecare dată sunt surprins de zâmbetele lui generoase și gingașe ca un bibelou din mobila de pe vremuri. Când zâmbește se luminează camera și inimile noastre deodată, iar asta este minunat, mai mult decat o mie de “mulțumesc-uri”.


E ceva puternic în râsul și zâmbetul unui prunc de câteva luni. E ceva vindecător și alinător ca un pansament peste o rană neștiută. E atat de puternic încât ajunge până în colțurile neumblate ale sufletului, aducând lumina unei Vești Bune (n.a. evanghelios, greacă).


Asta este Darul lui Dumnezeu (n.a. Teodor) pentru noi.


Poza: Irina Vilciu


Daniel Vilciu face parte din comunitatea „Victoriei”. Lucrează în dezvoltari imobiliare și este căsătorit cu Irina din vara lui 2019; împreună, au un băiețel, Teodor-Damian.


246 afișare1 comentariu