A venit la noi Lumina - O călătorie de 25 de zile prin Advent

1 dec. 202464 min de citit

Actualizată în: 25 dec. 2024

25 Decembrie

Mă las cu bucurie cucerit de dragostea Lui

Mântuitorul Iisus – o istorie scrisă încă din vremuri străvechi

Geneza 5:1-32

Iisus spune despre El Însuși că a venit să împlinească Legea. De asemnea, după înviere, le deschide Scripturile celor doi în drumul spre Emaus și le arată cum vorbesc acestea despre El.

Oriunde te întorci în Vechiul Legământ, descoperi că Dumnezeu a lăsat în mod intenționat indicii ale răscumpărării pentru a arăta către venirea lui Mesia. Unele sunt destul de evidente, precum profețiile, iar altele sunt ascunse, având nevoie de Iisus drept cheie sau ca revelație care dezvăluie profunzimea pasajului.

Vorbind despre evrei și înțelegerea lor asupra Vechiului Testament, Pavel a spus: „Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos.” (2 Corinteni 3:14).

Cu alte cuvinte, când evreii citesc Vechiul Testament, sunt orbi la semnificația lui adevărată – deși îl pot înțelege într-un sens istoric, pierd mesajul, deoarece totul arată către Iisus Hristos. El este cheia care înlătură vălul și aduce claritate întregii Scripturi. Pavel spune că Iisus este prezent pe fiecare pagină a Bibliei.

Să luăm un exemplu din indiciile răscumpărării care se regăsesc în Vechiul Testament.

Ce este într-un nume? Shakespeare este faimos pentru întrebarea sa despre ce semnificație are un nume. Un trandafir, oricum ar fi numit, ar avea același parfum plăcut. Cu toate acestea, studiind Scriptura, descoperim că numele au o mare importanță. Un nume nu era doar un mijloc de a desemna o persoană, ci simboliza natura, caracterul, atitudinea sau esența acesteia. Un nume este mai mult decât un simplu nume.

De aceea, schimbările de nume erau atât de importante în Vechiul Testament. Când Dumnezeu i-a schimbat numele lui Iacov în Israel, nu a fost pentru că Dumnezeu s-ar fi săturat de numele Iacov, ci pentru că viața și natura acestui om urmau să fie transformate. Iacov înseamnă manipulator, înșelător, șiret, mincinos etc., ceea ce Iacov chiar era, dar, după ce s-a luptat cu Dumnezeu, Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel, adică „cel care se luptă cu Dumnezeu” sau, poate mai bine spus, Prințul lui Dumnezeu.

În Geneza 5 apare o genealogie aparent nesemnificativă a lui Adam. Realizăm că aceasta este importantă, deoarece se referă la linia lui Iisus (vezi Luca 3), dar de ce își ia autorul timp să menționeze toate detaliile fiecărui individ?

Adam: om
Set: desemnat
Enos: muritor, slab sau mizerabil
Chenan (Cainan): durere, tânguire, elegie
Mahalaleel: Dumnezeul binecuvântat (din Mahalal: binecuvântat sau laudă | El: nume pentru Dumnezeu)
Iared: „se va coborî” (din verbul care înseamnă aceasta)
Enoh: început sau învățătură
Metusala: moartea sa va aduce (din Meth: moarte | Shalach: a aduce/a trimite)
Lameh: disperat (rădăcina acestui cuvânt este sursa cuvântului englez lament sau lamentație)
Noe: mângâiere, odihnă (din Nacham: a aduce alinare sau mângâiere)

Ceea ce poate părea o listă nesemnificativă de nume devine o imagine incredibilă a Evangheliei lui Hristos:

Omul

este desemnat

muritor,

în durere; (dar)

Dumnezeul binecuvântat

se va coborî,

învățând că

moartea Sa va aduce

celor disperați

mângâiere, odihnă.

Când citești semnificația numelor (așa cum ar fi înțeles-o un evreu care enumeră genealogia), vezi cum Dumnezeu, chiar de la început, a țesut o imagine a venirii lui Mesia chiar și în numele/linia genealogică a primilor zece oameni prin care avea să fie născut Hristos.

Dumnezeu cu adevărat te-a iubit încă de dinainte să exiști, căci iată, deja îți pregătea mântuirea. Lasă-te cu bucurie cucerit de o dragoste așa de mare. O dragoste care străbate întreaga istorie a omenirii ca să ajungă la tine. Ce taine superbe se ascund în Dumnezeu!

Emanuel - fântâna!

C. S.

„Ceea ce face deșertul să fie frumos e că undeva ascunde o fântână.” (Antoine de Saint-Exupery)

Nașterea ta - ascunsă de ochii lumii.

Învățătura ta - ascunsă priceperii omenești.

Identitatea ta - ascunsă până ai trimis Vântul.

Natura ta - încă în dezbateri: cât om, cât Dumnezeu?

Puterea ta - ascunsă de minciunile crezute.

Slava ta - ascunsă după norii de frică, până când vei veni pe nori.

Șoapta ta - ascunsă în cămara rugăciunii.

Prezența ta - ascunsă în aproapele meu.

Urmarea ta - ascunsă puterii mele.

Iubirea ta - atât de ascunsă după rușinea că sunt gol.

Lumea asta e încă frumoasă, Emanuel,

că ai săpat în ea adânc,

cu carnea ta

o fântână a nădejdii

ascunsă pe veci numai celor ce n-au nevoie.

24 Decembrie

Contemplarea bucuriei

Maria – bucuria și efectele ei neașteptate

Luca 2:19-20

Maria, te-ai gândit?

Se pare că Maria era, într-adevăr, o femeie care se gândea mult la Scriptură. Am vorbit deja într-o meditație anterioară despre faptul că ea trebuie să fi fost o anormal de bună cunoscătoare a textelor sfinte, atât pentru faptul că era femeie, cât și pentru vârsta ei fragedă (pentru că compune din memorie o cântare de laudă din versete din toate tipurile de literatură din Vechiul Testament, la care adaugă și câteva de compoziție proprie). Iar atunci când păstorii îi aduc la cunoștință ceea ce a spus îngerul despre Prunc, reacția ei este cât se poate de naturală: Maria cade pe gânduri. Ea va păstra pentru toată viața acele cuvinte în inima ei și, imersată în Scripturi, va căuta să le cunoască semnificația în profunzimea lor.

Le-a înțeles Maria pe toate cu privire la viața pe care urma să o ducă Fiul ei? Cu siguranță nu. Dar avea, totuși, o înțelegere mult mai avansată decât restul oamenilor. Cu toate astea, Iisus cu siguranță a surprins-o de-a lungul vieții, într-una din instanțe în mod neplăcut, atunci când vine împreună cu frații Lui să Îl viziteze, iar Iisus spune clar că familie îi sunt cei care fac voia Tatălui. Trebuie s-o fi durut-o pe Maria replica asta. Nu a înțeles pe moment, dar avea să înțeleagă mai târziu.

Bucuria vestirii nașterii lui Mesia cuprinde în ea întregul plan al mântuirii. Cuprinde și crucea, cuprinde și durerea; cuprinde și rușinea, dar și glorioasa înviere.

„Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitați-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală în sufletele voastre.” – Evrei 12:2-3

Care era această bucurie pentru care Iisus le-a îndurat pe toate? Împăcarea omenirii cu Dumnezeu.

La fel suntem și noi îndemnați ca, atunci când trecem prin suferințe, să privim la bucuria veșniciei cu Dumnezeu care ne stă înainte și să prindem curaj pentru a trăi în verticalitate prin perioadele dificile ale vieții.

Statisticile ne spun că în perioada sărbătorilor, rata sinuciderilor crește. Bombardați de reclame și imagini ale familiilor, caselor, cadourilor și meselor perfecte, e ușor să ne pierdem speranța privind la toate felurile în care realitatea noastră nici măcar nu se apropie de ele. Mulți se simt în această perioadă mai singuri ca niciodată.

Și tocmai ei sunt mai aproape de Împărăția cerurilor decât toți ceilalți, dacă își realizează neputința și Îl chemă pe Iisus să-i locuiască. Inima lor va străluci mai frumos ca toate luminițele din cele mai estetice decorațiuni de Crăciun.

E o binecuvântare să ne conștientizăm golurile, iar adesea, golurile lăsate de lipsa posesiunilor exterioare sunt buni catalizatori pentru a ne conștientiza golurile interioare. Fericiți cei care și le descoperă, pentru că Dumnezeu așa creează: din nimic. El își poate face lucrarea doar cu cei care își admit golurile și le aduc la El pentru a fi umplute.

Întrebări pentru reflecție:

Ești întristat acum în ajunul Crăciunului? Enumeră aici toate golurile din viața ta care te întristează (lipsuri de toate felurile: materiale, relaționale, de sănătate, spirituale).

Adu-le acum înaintea Domnului și cere-i Lui să umple acele goluri așa cum numai El știe să o facă. Mărturisește-I dorințele tale cu privire la cum ai vrea să fie umplute, dar încredințează-te în toate voii Lui, chiar dacă ea s-ar putea să arate diferit de visurile tale.

23 Decembrie

Vestitori ai bucuriei

Îngerii și păstorii – vestirea cu bucurie a bucuriei care ne locuiește

Luca 2:8-20

Care sunt genul de vești pe care abia aștepți să le împărtășești cu cei din jur? Cele bune sau cele rele? Cu siguranță, cele bune.

Ai nevoie să fii împins de la spate pentru a da o veste bună? Sau trăiești cu entuziasm așteptarea de a le spune celorlalți că ai trecut un examen, că te-ai logodit, că aștepți un copil, că ai fost promovat la locul de muncă, că ai descoperit o carte bună? Veștile bune curg organic din noi. De fapt, uneori, de nerăbdare, ies chiar mai repede decât ar fi înțelept să fie spuse.

De ce? Pentru că bucuria se multiplică atunci când este împărtășită. Chiar și cu bucuriile mici facem așa. Îi lăsăm un mesaj prietenei să-i spunem că e ofertă la Lidl la fistic. Ne sunăm mama să-i spunem că am testat o nouă rețetă de prăjitură care a ieșit foarte bine. Postăm pe social media poze dintr-o vacanță care ne-a plăcut mult. Este natural să ne dorim să împărtășim bucuriile pe care le gustăm cu adevărat.

Îngerii sunt așa de bucuroși de întruparea Mântuitorului încât se adună o întreagă oaste sub privirile uimite ale păstorilor (care sigur aveau și gurile căscate, cel puțin metaforic) pentru a lăuda pe Dumnezeu. Păstorii, după ce găsesc pruncul exact în locul și circumstanțele descrise de înger, nu pot tăcea, ci se apucă să povestească cum au aflat această veste bună și să descrie tot ce a mai spus îngerul despre Prunc.

Unele lucruri sunt prea bune ca să le ții doar pentru tine, sunt prea uimitoare, sunt prea impactante. Este Evanghelia unul din aceste lucruri în viața ta?

O cunoști suficient ca să o poți împărtăși? Ai devenit fluent în limbajul dragostei pe care Dumnezeu ți-o poartă?

Dacă suntem reticenți la a împărtăși puterea și bucuria Evangheliei, probabil nu am trăit-o sau am primit și experimentat doar frânturi din ea. Dacă nu ne mai copleșește frumusețea înțelepciunii lui Dumnezeu, măiestria creației Lui, complexitatea planurilor Lui, probabil nu am mai petrecut de mult timp cu El.

Putem fi vestitori autentici ai bucuriei doar atunci când această bucurie deja ne locuiește.

Când Te-ai născut Tu...

Simion Felix Marțian

Părea că timpu-n cursu-i linear

S-a îndoit, vrând parcă să se rupă,

Când Te-ai născut Tu, bornă de hotar,

Ca să împarţi, în funcţie de Har,

Istoria în „înainte de..." şi „după..."

Era-mplinirea vremii, timp marcat

Să-nceapă planul sfânt de mântuire;

Când Te-ai născut Tu, când Te-ai întrupat,

Zăgazul cerului s-a-ndepărtat

Şi-a inundat pământul cu iubire.

Când Te-ai născut Tu, oştile cereşti

Cântau în cor, unindu-se-ntre ele,

Păstorii erau slujitori domneşti,

Iar staulele case-mpărăteşti

Şi-n Betleem erau mai multe stele.

Totul s-a petrecut cum era scris

Şi totul s-a-mplinit în Pruncul Rege

Venit să spună urii: interzis!

Când Te-ai născut Tu s-a-mplinit un vis,

Căci Tu ai transformat iubirea-n lege.

Te-ai coborât Tu, Fiu de Dumnezeu,

Ca drumul Tău prin lume să Te poarte

Şi pe la uşa sufletului meu;

Când Te-ai născut Tu, m-am născut şi eu,

Căci fără Tine-aş fi trăit în moarte.

22 Decembrie

Bucuria aici și acum

Păstorii – bucuria ne năpădește în cele mai obișnuite circumstanțe

Luca 2:8-20

Păstorii și/sau păstorițele își vedeau liniștiți de treburile lor. Ritmul obișnuit al îngrijirii oilor trebuia respectat pentru ca ei și familiile lor să își câștige existența. În noaptea rece, responsabilitățile zilnice se încheiaseră și urma, în sfârșit, odihna.

Deodată, un musafir ceresc apare, iar ei răspund așa cum au mai răspuns și alții la vederea unui înger: s-au înfricoșat. Vestea bună îi ia prin surprindere, dar le aduce și mare bucurie. Și îi face curioși. E prea extraordinar mesajul primit, dar și felul în care le este adus ca să nu meargă pentru a vedea cu ochii lor lucrurile despre care au fost anunțați.

Dumnezeu ne întâlnește în ritmurile noastre zilnice. El ne găsește în responsabilitățile pe care ni le-am asumat. Avem câteodată impresia că zilele noastre sunt împărțite în timp cu Dumnezeu (dacă îl avem) și responsabilitățile pământești. Dar spiritualitatea nu este separată de restul lucrurilor pe care le avem de făcut.

Dumnezeu nu dorește ca noi să trăim cu El câteva minute pe zi, dimineața sau seara când citim pe repede înainte câteva capitole din Biblie și spunem o rugăciune. El e un Dumnezeu relațional, Își dorește să fim conștienți de prezența Lui pe tot parcursul zilei.

Vrea să ne vorbească prin prietena cu care ne vedem la cafea și vrea să ne dea curajul să-L mărturisim familiei lângă care petrecem zece minute la coadă la magazin. Vrea să ne comportăm cu iubire față de colegul de lucru care trece printr-o perioadă de doliu, ca inima lui să fie mângâiată de tandrețea Duhului Sfânt. Vrea să fim suficient de conectați la El ca să-I simțim îmbrățișarea caldă atunci când suntem respinși, ocolind astfel obiceiurile nesănătoase ca refugiu. El vrea să petreacă întreaga zi cu noi, nu doar frânturi de ceasuri furate.

Iisus vrea să ne surprindă, oferindu-ne vestea bună în mod proaspăt în zilele noastre obișnuite, dar și în cele neobișnuite. Vrea să ne dea pacea și bucuria Lui.

El este accesibil aici și acum.

Fie că e dimineață, prânz sau seară, fie că citești aceste rânduri în bucătărie, la birou sau pe drum, fie că ele te găsesc entuziasmat, supărat sau obosit, Dumnezeu vrea să te întâlnească. Îți iese alergând înainte așa cum un tată își întâmpină copilul de care i-a fost dor.

Roagă-te Domnului ca să conștientizezi mai mult prezența Lui și să-ți îndrepte zilnic gândurile, emoțiile și faptele spre El. Poți rosti această rugăciune alături de Henri Nouwen, autorul ei:

„Dragă Doamne Iisuse,

Ajută-mă să-mi păstrez privirea asupra Ta. Tu ești întruparea Iubirii Divine, expresia compasiunii infinite a lui Dumnezeu, manifestarea vizibilă a sfințeniei Tatălui. Tu ești frumusețe, bunătate, blândețe, iertare și milă. În Tine se află toate. În afara Ta nu se poate găsi nimic. De ce să caut sau să merg altundeva? Tu ai cuvintele vieții veșnice, Tu ești hrană și băutură, Tu ești Calea, Adevărul și Viața. Tu ești lumina care strălucește în întuneric, candela pe sfeșnic, casa de pe vârful dealului. Tu ești Reprezentantul desăvârșit al lui Dumnezeu. În Tine și prin Tine pot să-L văd pe Tatăl Ceresc, iar cu Tine pot găsi calea spre El.

O, Sfântule, Frumosule, Gloriosule, fii Domnul meu, Mântuitorul meu, Răscumpărătorul meu, Călăuza mea, Mângâietorul meu, Consolarea mea, Speranța mea, Bucuria mea și Pacea mea. Ție vreau să-ți dau tot ceea ce sunt. Fă-mă să fiu generos, nu zgârcit sau ezitant. Lasă-mă să-ți ofer totul — tot ceea ce am, gândesc, fac și simt. Totul este al Tău, Doamne. Te rog, primește-l și fă-l în întregime al Tău.

Amin."

21 Decembrie

Bucuria nu discriminează

Păstorii – vestea bună este pentru toți

Luca 2:8-14

Știai că cel mai probabil păstorii au fost femei? În Israel, acestă meseria a fost (și încă e) preponderent practicată de femei. Era nevoie ca bărbații să participe la muncile mai laborioase fizic așa că, de multe ori, femeile și copiii se ocupau de oi.

Dumnezeu îți face cunoscută întruparea unor magi (cel mai probabil bărbați), străini și veniți de departe și unor păstorițe, femei simple aflate cu turmele în preajma Betleemului. Părinții Lui sunt o mamă adolescentă, care rămâne însărcinată înainte de căsătorie și un tâmplar oarecare, urmaș al lui David. O adunătură pestriță de oameni, nu prea impresionantă pentru cine privea din exterior.

Bucuria nu discriminează. Vestea bună este pentru toți. Lui Iisus îi face o deosebită plăcere să meargă exact după cei marginalizați în societate și să îi cheme la El. Pentru că ei sunt mai aproape de Împărăția lui Dumnezeu, iar suferințele și neajunsurile îi fac mai conștienți că au nevoie de un Salvator. Pe când cei care se consideră autosuficienți, cei care cred că se descurcă indiferent de situație, cei care își pun încrederea fie în banii lor, fie în relațiile sau înțelepciunea lor, nu își conștientizează dependența de Dumnezeu.

Astfel își alege Domnul ucenici dintre pescari. Toți băieții evrei începeau prin a învăța Tora în copilărie, cei care demonstrau potențial erau luați de rabini sub aripa lor, iar restul se întorceau și lucrau în afacerile familiilor lor. Toți ucenicii fuseseră respinși de rabini (poate unii din ei nici măcar nu încercaseră să intre în rândul cărturarilor), dar Iisus îi cheamă să-L urmeze și, pentru această mare onoare, ei lasă pe loc totul și merg după El. Isus îi alege pe cei respinși de alții.

*O excepție notabilă aici va fi apostolul Pavel, care era una din cele mai strălucite minți ale generației lui, ucenic sub Gamaliel. Dumnezeu nu discriminează, El primește și geniile.

Iisus se dezvăluie pentru prima dată ca Mesia unei femei din Samaria cu trecutul pătat. Are discuții profunde cu un fariseu deosebit de înțelept, care Îl admira în secret, pe nume Nicodim. Anunță public că vrea să ia masa în casa coruptului șef de colectori de taxe, Zacheu. Se atinge de leproși. Salvează o femeie prinsă în preacurvie de la pedeapsa cu moartea. Unde o fi fost bărbatul cu care a fost prinsă? Iisus se asigură că îi aduce pe cei doi în egalitate, oferind și femeii privilegiul pe care alții avuseseră deja grijă să îl ofere doar bărbatului, acela de a-și păstra viața în urma săvârșirii aceluiași păcat. E numit prietenul păcătoșilor.

Așadar, El își va duce lucrarea publică exact așa cum și-a început viața pe pământ, printre oamenii care au nevoie de EL.

Dacă de sărbătorile acestea ești singur, dacă reuniunea de familie e mai degrabă un motiv de stres decât de bucurie, dacă jelești o pierdere, dacă treci prin momente dificile, nu uita că Dumnezeu dorește să fie cu tine. De aceea s-a întrupat. El a venit pentru cei care își recunosc neputințele, pentru cei care acceptă că durerile sau problemele îi depășesc.

Dacă toate sunt bune, dar simți că îți lipsește ceva, dacă ai iubire, ai masa plină, ai cadouri și o casă încălzită, dar inima ta tânjește după mai mult, Iisus S-a născut să împlinească ceea ce nu putem satisface noi în niciun fel: dorul după Dumnezeu!

El e și pentru cei întristați, dar și pentru cei bucuroși. La o simplă adiere de vânt, circumstanțele noastre oricum se pot schimba. El e dincolo de ele, gata să te ancoreze în adevăruri eterne.

Primește-L!

Despre găuri negre, de Crăciun

C.S.

La fiecare Crăciun,(de fapt regularitatea nu e esențială aici,

se întâmplă și la alte sărbători, hramuri

sau zile obișnuite)se cască în mine o

gaură neagră.

(știați că o gaură neagră nu poate

fi văzută decât observând

efectele din jurul ei?)

Această acumulare densă

de vise spulberate,

nădejdi și nevoi neîmplinite

înghite tot.

Strașnic festin.

Măcar ea.

……………………..

Welcome to the other side

“Căci un Copil ni s-a născut,

un Fiu ni s-a dat

și domnia va fi pe umărul Lui;

Îl vor numiMinunat,Sfetnic,

Dumnezeu tare,Părintele veșniciilor,

Domn al păcii.”

Anul ăsta

eu Îl voi numi

Îmblânzitorul de găuri negre.

20 Decembrie

Vestitori ai Păcii

Îngerii - războinicii aducători de pace

Matei 1:20-21

Matei 2:12

Matei 2:13

Matei 2:19

De-a lungul istoriei, Dumnezeu a vorbit în felurite moduri oamenilor: prin mesaje directe, gură către gură, prin profeți, prin vise, prin îngeri, prin Scripturi. Avem în Vechiul Testament câteva întâlniri cu îngeri, dar acestea sunt mai degrabă episoade izolate, nu norma prin care Domnul se face auzit. Cu toate astea, în povestea primului Craciun, toate mesajele sunt duse de îngeri: lui Zaharia, Mariei, lui Iosif și păstorilor.

Acest lucru devine și mai neobișnuit atunci când aruncăm o privire mai atentă la cine sunt îngerii și care este mesajul lor. Îngerii sunt războinicii lui Dumnezeu. Nu-i curios că tocmai ei aduc mesajul păcii?

„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui.” – Luca 2:14

Istoria întrupării nu este singurul loc din Scriptură în care se face o legătură armonioasă între războinici și pace (doi termeni pe care la prima vedere i-am considera antitetici). Există un alt text, unul care ne dă explicații lămuritoare.

„Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare după ce veți fi biruit totul. Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” – Efeseni 6:11-17

Așadar, suntem cu toții chemați să fim războinici aducători de pace și să ne cunoaștem adevăratul inamic. Ni se întărește aici o idee explorată anterior: făcătorii de pace sunt oameni ai acțiunii și sunt oameni care se expun pericolelor. Tocmai de aceea este atât de important să îmbrăcăm toate piesele armurii.

Nu-i frumos că Dumnezeu ne face și nouă această chemare? Că avem un punct comun de slujire cu îngerii? Suntem participanți în aceeași armată. Suntem războinici aducători de pace!

Întrebări pentru reflecție:

Există oameni în viața ta pe care îi vezi ca dușmani? De ce?

Roagă-te Domnului să-ți dea inima Lui pentru acești oameni. Roagă-L să-ți dea ochii Lui pentru acești oameni. Dacă ai dureri provocate de ei și încă porți cicatricile lor, adu-le și pe acestea înaintea lui Dumnezeu pentru vindecarea sufletului tău.

19 Decembrie

Căutarea Împărăției Păcii

Magii - vestea bună merită efortul nostru

Matei 2:1-12

Istoria magilor care vin dintr-o țară îndepărtată și, cu siguranță, și dintr-o religie diferită ca să se închine Regelui născut de curând al evreilor, e fascinantă.

Pe de-o parte, îi avem pe acești străini ciudați, dar plini de devotament, care fac o călătorie lungă, care a necesitat timp și bani, bazată pe o superstiție (interesant cum Dumnezeu poate lucra și în felul ăsta, chiar sunt misterioase căile Lui). Pe de altă parte, îi avem pe preoții aflați doar la câțiva kilometri distanță, care cunosc Scripturile, care au răspunsul corect cu privire la locație, dar care nu sunt suficient de interesați ca, măcar din curiozitate, să meargă și ei la Betleem să vadă acest Prunc.

Magii sunt închinători neașteptați. Cine ar fi crezut că niște străini ar putea fi așa de interesați de nașterea unui Rege la mare distanță de ei? Și nu doar că sunt interesați, ci chiar se cheltuie pe ei înșiși pentru a parcurge lungul drum și pentru a-I aduce daruri Pruncului, daruri care se dovedesc a fi de-a dreptul profetice. Ei își pun și timpul, și portofelul la bătaie pentru a-și urma încredințarea. Deși nu știu exact ce vor găsi la destinație, se avântă în căutarea ei, căutare care se dovedește a fi costisitoare.

Preoții sunt închinătorii așteptați, dar care nu vin. Amplasați la o distanță mică de Betleem, având mult mai multe cunoștințe despre Pruncul promis decât aveau magii, ei rămân nepăsători. Nu Îl caută pe Iisus în mod personal și practic. Ce i-a împiedicat? Poate teama, poate mândria, poate altceva. Ce știm însă sigur, ce învățăm din povestea lor, este că simpla cunoștință nu mântuie.

Împărăția Cerurilor se ia cu năvală.

Harul primit ne îndeamnă la acțiune. Cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu necesită efort din partea noastră. Avem nevoie de timp investit în Scriptură, dar și de timp investit în comunitatea credincioșilor, timp în rugăciune și timp pentru a medita la feluritele forme în care El ne vorbește. Concomitent cu toate astea, o credință autentică înseamnă și punerea în practică a lucrurilor învățate, supunere în fața voii Lui și ascultare de îndemnurile Sale.

Dacă nu este practicată, credința nu este reală. Ne-o spune Iacov direct: credința fără fapte este moartă. Ce nu realizăm adesea este că între aceste fapte se află și actul căutării. Atunci când ne punem semne de întrebare cu privire la ceea ce credem sau cu privire la felul în care credem și nu ne lăsăm conștiința să amorțească, ci pășim pe anevoiosul drum al căutării răspunsurilor, ne trăim credința practic. Iar efortul bîjbîielilor noastre este întâmpinat cu multă dragoste de Tatăl, care ne trimite stele să ne lumineze drumul.

Rugă spre staul

Benone Burtescu

Dacă rătăcind în întuneric

Mi-ai aprins pe cer steaua,

Dacă descurajat văzându-mă,

Tu ai rupt pânzele de lacrimi

Şi mi-ai desfăşurat albastrul,

Dacă în jalea care mă însoţea,

Ai făcut să aud cântecul îngerilor,

Dacă ştiindu-mă zdrobit şi singur

Ai coborât la mine

Din cerul Tău de stele,

Doamne,

Întăreşte-mi piciorul

Să pot alerga spre staul,

Nu stinge steaua

Până nu voi ajunge la iesle;

Nu voi zăbovi arătându-mi darurile,

Voi striga numai:

„Iată-mă, sunt al Tău!“

Iar Tu,

Privindu-mă,

Să Te bucuri că m-ai creat.

18 Decembrie

Pacea ca esență a Împărăției

Iisus - Prințul păcii

Matei 2:1-18

„Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt.” – Romani 14:17

La nașterea unui nou rege (cu potențial să-i ia locul peste mai mult de un deceniu sau două, nu exista niciun pericol iminent), Irod reacționează violent. Nu știm câți copii au fost omorâți la cuvântul lui, dar știm că răsuna orașul de strigătele de durere ale mamelor din Betleem.

Violența este răspunsul fricii, atât cea fizică, cât și cea verbală sau emoțională. Un pastor țipă la enoriași pentru că îi e frică să nu piardă atenția lor, un soț își lovește soția pentru că îi e frică de pierderea controlului asupra ei, un prieten își șantajează emoțional alt prieten de teama că relația lor se răcește.

Pacea este rezultatul dragostei. Știm că doar dragostea desăvârșită izgonește frica.

„În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate și încredere va fi tăria voastră.” – Isaia 30:15

Într-o lume tulburată și care se polarizează așa de ușor pe teme politice, morale și religioase, pacea este cartea de identitate a celor care Îl cunosc pe Dumnezeu. Și nu doar astăzi este așa, Iisus a venit într-o societate care din multe puncte de vedere seamănă cu cea de azi. Oamenii tot oameni rămân. Două mii de ani mai târziu, ne luptăm cu aceleași neliniști și cu aceleași păcate. Avem doar niște gadgeturi în plus. Într-o astfel de lume, care vede obținerea păcii doar prin metode politice, se întrupează Isus ca să ne spună că există o pace care nu se clatină indiferent de valuri. El e cel care are seninătatea să doarmă în furtuni, iar vestea bună este că dorește să ne-o dea și nouă.

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” – Ioan 14:27

Avem nevoie de pace în trei direcții distincte, direcții care sunt interconectate și se hrănesc una pe alta. Adesea, când urmărim înaintarea în una din aceste direcții, vom observa cum vom face progrese și în celelalte două.

Pacea cu tine însuți ia naștere din trăirea practică a valorilor în care crezi. Atunci când ne ignorăm conștiința, când facem lucruri din cauza presiunii pe care o pun alții pe noi, fie ele chiar și lucruri bune sau din obligații pe care nu ne mai dorim să le respectăm, ceva din interiorul nostru țipă. Devenim neliniștiți. Ne compromitem moral când subestimăm importanța păcii interioare și comitem sau gândim lucruri care nu se aliniază cu principiile în care credem cu adevărat (nu cele în care zicem că credem, ci acelea care cu adevărat ne domnesc inima și viața). Și nu este deloc ușor să trăiești cu așa ceva, mai ales pe termen îndelungat. Somnul ne vizitează mai rar, devenim irascibili, ursuzi și egoiști.

„Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace. Înțelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică.” – Iacov 3:17-18

Pacea cu semenii este posibilă atunci când devenim făcători de pace. Iisus zicea că sunt fericiți cei din categoria asta. Interesant este că nu cei ce mențin pacea sunt fericiți, ci cei care o fac. Asta înseamnă că a accepta orice, de dragul de a păstra armonia în casă, la job sau în orice relație nu este felul în care Dumnezeu ne cheamă să obținem pacea. Pacea adevărată, unde ambele tabere ajung la un consens real, necesită ca ambele tabere să fie de acord cu termenii acelei păci. Nu e pace când tăcem din teama că cuvintele noastre vor fi întâmpinate cu violență. Războiul se duce, doar că se duce în liniște. Făuritorii de pace se expun adesea la pericol, pentru că mulți care zic că vor să se împace nu doresc asta cu adevărat și oalele se sparg des în capul celui care a încercat să faciliteze medierea. E riscantă meseria asta. E mult mai ușor să îți vezi de treaba ta și să lași în continuare conflictele să-i dezbine pe cei de lângă tine.

„Dobândește întâi pacea lăuntrică și mulți vor afla odihnă în preajma ta.” – Sf. Serafim

Pacea cu Dumnezeu este esențială pentru comuniunea cu El. Ce bine că Iisus este făcătorul de pace între noi și Dumnezeu! După cum ziceam, făcătorii de pace și-o iau zdravăn din când în când, iar Iisus are semnele cuielor drept dovadă. Ce bine că ușa este deschisă! Ce bine că drumul ne este cunoscut!

„Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.” – Evrei 12:14

Mulțumim, Iisuse, pentru că ai venit ca să ne fii Prinț al păcii!

„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Prinț al păcii.” – Isaia 9:6

Întrebări pentru reflecție:

Ai nevoie de pace în vreuna din cele trei direcții?

Roagă-te Domnului să ți-L descopere pe Iisus ca Prinț al păcii într-o profunzime pe care nu ai experimentat-o până acum. Crede adevărurile pe care le descoperi și lasă-le să îți transforme viața.

17 Decembrie

Hoții păcii

Irod - când frica se transformă în violență

Caesar Augustus - autoproclamatul fiu de dumnezeu

Matei 2:1-18

Luca 2:1

Ambii evangheliști care introduc istoria nașterii Mântuitorului în scrierile lor își construiesc narațiunea punând în antiteză Pruncul proaspăt venit cu cei care stăpâneau lumea la vremea respectivă. Irod și Caesar Augustus sunt unii dintre cei mai buni exponenți pentru imperiul lumii. Matei ne detaliază rolul lui Irod în narațiunea întrupării, iar Luca ne trimite la contextul istoric, amintindu-ne că Roma stăpânea peste Israel la momentul respectiv.

Intrarea lui Iisus în lume contrastează puternic cu actualii ei stăpâni.

Irod a fost unul dintre cei mai bogați oameni care au trăit vreodată. De origine din Edom, moștenitorul unui amplu imperiu de afaceri al negustorilor de condimente și fiul unei prințese arabe, el devine regele Iudeii și este subordonat Romei. Există istorici care spun că venitul anual al lui Irod era de peste o sută de ori mai mare decât Produsul Intern Brut al regiunii peste care domnea, datorită comerțului internațional. Irod a fost, de asemenea, și unul dintre cei mai paranoici lideri de stat din istorie, fiind obsedat de putere și continuu bănuitor că pe la toate colțurile sunt oameni care vor să-i fure coroana. Astfel, în ultimii ani din viață și-a ucis chiar trei dintre propriii copii sub acest pretext.

Tot sub auspiciul grandorii și al fricii, Irod a lăsat omenirii unele dintre cele mai spectaculoase clădiri construite vreodată. Își construiește trei palate, un nou templu (în locul celui din vremea lui Ezra și Neemia), sisteme de irigare și rețele de pasaje, multe dintre ele bine conservate până în prezent. Tot ce făcea Irod era la superlativ: clădirile erau construite din pietre imense, care aveau până la 260.000 de kilograme, minate la câțiva zeci de kilometri de Ierusalim. Nici astăzi nu se știe exact cum au fost transportate.

Natura subversivă a planului lui Dumnezeu este că El Își va trimite Fiul să se nască în umbra palatului grandios al lui Irod. În Evanghelia după Matei, sunt puse în contrast două împărății. Un rege stăpânește cu mână de fier peste supușii lui. El construiește clădiri incredibile care îți taie răsuflarea și realizează fapte uimitoare de inginerie. Ingeniozitatea și bogăția lui nu au egal. El ridică munți acolo unde nu există. Da, Irod chiar a făcut asta. Voia un palat pe un munte, dar nu erau munți, așa că a ordonat construcția unuia pe care să așeze Herodium. Aduce apă în locuri inaccesibile până atunci și domină piața inovației și a măiestriei. Viața lui este decorată cu argint, aur și cele mai alese bunuri. Celălalt Rege se naște într-o familie săracă și respinsă, cu probleme de reputație, dintr-un sat numit Nazaret. Se naște în condiții umile, în camera destinată animalelor dintr-o casă simplă a Betleemului. Nașterea Sa este anunțată celor marginalizați din societate, iar venirea Sa este sărbătorită de păstori.

Un rege este lider în imperiul lumii. Celălalt ne aduce Împărăția lui Dumnezeu.

Obsesia pentru avere și grandoare și frica că cineva i-ar putea lua locul, îi fură lui Irod șansa de a se bucura de ceea ce are și de a trăi în pace.

Evanghelia după Luca ne spune, de asemenea, povestea a două împărății. Iisus rămâne reprezentantul Împărăției lui Dumnezeu, însă Caesar Augustus îi ia locul lui Irod ca reprezentant al imperiului lumii. Alegerea lui Luca nu este una întâmplătoare.

În lupta dintre Marcus Antonius și Octavius pentru controlul Romei, după moartea lui Iulius Caesar, cel din urmă câștigă și își ia titlul de Caesar Augustus. În mod semnificativ a contribuit la victoria lui politică campania de propagandă conform căreia cometa care a traversat cerul după moartea tatălui său adoptiv Iulius Caesar, era însuși împăratul mort care accedea la statut divin, devenind zeu. Astfel, Octavius își ia titlul de divi filius (fiul divin). Din acest punct al Imperiului Roman, toți conducătorii care se vor succede vor pretinde că au statut divin (aceasta era o campanie eficientă de Relații Publice, mai ales în teritoriile din Asia și Asia Mică), iar Caesar Augustus se va autoproclama pe monede, pe documente, pe diverse plăci memoriale ca fiind fiul celui preaînalt, cu referire la Iulius Caesar; eternul prinț al păcii, regele regilor. Se spunea chiar că nu există alt nume sub soare în care poți fi scăpat de teroare, cu excepția lui Caesar Augustus. Îți sună cunoscute aceste fraze? Propaganda era răspândită în toate provinciile romane, inclusiv în Iudeea.

De aceea, autorii Evangheliilor și ale epistolelor folosesc aceleași titulaturi cu privire la Iisus. Era modul lor de a combate propaganda romană. Da, Caesar Augustus se declarase toate aceste lucruri, dar există Unul care, cu adevărat este toate acestea. Salvatorul lor nu era un lider politic, ci era Hristosul care, deși era demn de toate aceste titluri, S-a întrupat și a trăit o viață umilă, arătându-ne că Împărăția lui Dumnezeu nu e formată din cei care se cred mai buni sau mai speciali ca alții, ci din cei smeriți, care întind mâna păcii tuturor celor care o caută.

Căutarea înălțării personale și arogarea titlurilor grandioase care nu îi aparțin, îi fură lui Caesar Augustus pacea.

Întrebări pentru reflecție:

Ce îți spune modul contrastant (cu ce era așteptat de la un împărat) în care Domnul Iisus se întrupează și trăiește pe pământ despre adevărata bogăție? Care este ea?

Ce îți spun nașterea și viața Lui despre putere și influență? Cum arată adevărata putere?

De unde vine siguranța și pacea? Ți-o poți asigura singur?

16 Decembrie

Noblețea alegerii păcii

Încă un visător pe nume Iosif

Matei 1:18-25

Matei 2:1-23

A fost cândva un Iosif, fiul lui Iacov. Băiatul ăsta avea tot felul de vise ciudate, iar frații lui au început să-l urască pentru viitorul în care se vedea stăpân peste ei. Urându-l, l-au vândut sclav. Egipul a devenit casa lui. Aici și-a trăit suferința, aici s-a maturizat și tot aici a fost înălțat ca al doilea om în stat. Aici și-a primit întreaga familie pentru a-i scăpa de foamete. Egiptul suferințelor lui a devenit refugiul fraților lui.

1500 de ani mai târziu, un alt Iosif are vise deosebite. Acestui Iosif i se arată de trei ori îngeri în vis pentru a-l informa despre realitatea pe care este incapabil să o perceapă de unul singur. Și acest Iosif își duce familia în refugiul Egipului. Și Fiul acestui Iosif avea să fie urât de frații Lui și vândut de unul dintre ei.

Ambii Iosif sunt iubitori de pace. Iosif al Vechiului Testament își iartă frații și nu se răzbună pe ei pentru lungii ani de durere pe care aceștia i-au provocat. Iosif al Noului Testament, chiar înainte să aibă vise, se hotărăște să rezolve situația în care se află în cel mai împăciuitor mod pe care îl credea posibil. Își va părăsi logodnica însărcinată pe ascuns. Nu vrea să facă scandal cu privire la presupusa ei infidelitate, nu vrea să cauzeze pedeapsa aspră a legii peste Maria (conform Deuteronom 22:23-24, această pedeapsă era omorârea cu pietre).

Iosif vede dincolo de litera legii. El înțelege spiritul legii și vrea să o protejeze pe Maria și pe copilașul care îi creștea în pântece de o moarte cumplită. Noblețea acestei alegeri e de o frumusețe strălucitoare. Iosif renunță la dreptul lui de răzbunare și vede dincolo de interesul imaginii lui în societate. El face cea mai bună alegere pe baza informațiilor pe care le avea la momentul respectiv.

Însă, înainte să își pună alegerea în practică, primește o vizită neașteptată de la un înger în vis. Mesagerul ceresc îi aduce noi informații cu privire la situația lui. Maria nu l-a înșelat cu un alt bărbat, ci este însărcinată de la Duhul Sfânt. Deși e o situație fără precedent, Iosif nu se îndoiește de veridicitatea cuvintelor pe care le-a auzit în vis. Ce fel de caracter o fi avut Maria ca lui Iosif să i se pară plauzibil ca ea să fie aleasă de Dumnezeu pentru această misiune specială? Ce fel de credință o fi avut Iosif ca să nu se îndoiască de puterea lui Dumnezeu de a face o minune cu totul nouă?

Ținând cont de noile informații la care tocmai a primit acces, Iosif face iarăși o alegere nobilă. Alege misterul. Alege taina. Alege să îngrijească, să protejeze și să iubească minunea. Cu siguranță că în ochii oamenilor a fost văzut ca un bărbat slab, dar cine l-ar fi crezut dacă ar fi început să dea explicații despre imaculata concepție? Și oricum lui Dumnezeu îi face plăcere să lucreze cu cei slabi, iar Iosif știa asta foarte bine. Aceasta era întreaga istorie a lui Israel (Cain și Abel, Ierihonul, Iael și Sisera, Estera și Ahașveroș, David și Goliat, Daniel și leii etc.).

Iisus a reiterat acest principiu în fiecare din Fericirile parcurse acum câteva zile, iar apostolul Pavel îl spune sub altă formă corintenilor: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”.

Ce o fi simțit Iosif când a aflat că Maria e însărcinată? Cu siguranță mânie. Totuși, el are un caracter remarcabil. Fiind rănit și supărat, are tăria să nu cauzeze la rândul lui suferință. Rana noastră nu scuză rănirea celuilalt. Apoi, când e pus la curent cu felul în care stau cu adevărat lucrurile, are curajul să se pună împotriva întregii comunități și să o ia pe Maria de soție. Dragostea lui pentru pace și felul în care urmărește să facă ceea ce este drept, îl ajută să își preschimbe mânia în bunătate.

Roagă-te astăzi pentru a deveni un om al păcii asemenea lui Iosif.

Rugăciunea Sfântului Francisc de Assisi:

Doamne, fă-mă un instrument al păcii Tale:

unde este ură, să aduc iubire;

unde este vătămare, iertare;

unde este îndoială, credință;

unde este deznădejde, speranță;

unde este întuneric, lumină;

unde este tristețe, bucurie.

O, Stăpâne Divin, dă-mi harul

nu atât de mult să caut să fiu consolat, cât să consolez,

să fiu înțeles, cât să înțeleg,să fiu iubit, cât să iubesc.

Căci dăruind primim,

iertând suntem iertați,

și murind ne naștem la viața veșnică.

15 Decembrie

Smerenie în ascultare

Zaharia - ascultarea de Dumnezeu e mai importantă decât conformarea socială

Luca 1:57-80

„Nu se poate, trebuie să îi puneți copilului numele Zaharia!”

„E singurul vostru copil. Cine va duce numele tatălui lui mai departe?”

„Puneți-i măcar numele vreunei alte rude pe care o admirați sau cu care aveți o relație bună!”

Elisabeta nu mai făcea față protestelor familiei și ale vecinilor. Ei nu înțelegeau ce a apucat-o pe femeia aceasta în vârstă de nu voia să ducă mai departe, conform tradiției, numele bărbatului ei.

Deși mut, Zaharia e forțat să intervină și să scrie răspicat: „Numele lui este Ioan”. Interesul lui nu e să-și ducă numele mai departe, ci să slăvească Numele Domnului prin ascultare. Își susține soția și merge împotriva obiceiului vremii. El se smerește și se supune poruncii adusă de înger cu privire la numele copilului (Luca 1:13). Interesant este că, renunțând la propagarea genealogică a numelui său, primește infinit mai multă notorietate, fiind cunoscut de milioane de oameni de-a lungul istoriei prin Evanghelia scrisă de Luca. Așa lucrează Dumnezeu uneori: ne cere să renunțăm la lucruri bune pentru că ne pregătește altele și mai bune. Zaharia nu avea de unde să știe că va fi celebru după moartea sa. A mers, însă, de bunăvoie împotriva curentului vremii pentru a fi în ascultare de Dumnezeu. S-a smerit și și-a aliniat interesul personal cu cel al Domnului.

Și împlinirea cuvintelor vestite de mesagerul ceresc îl scapă de temporara pedeapsă a muțeniei; pedeapsă prin a cărei școală Zaharia trece cu nota zece plus.

„Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, și nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.” (Evrei 12:11)

Îndoiala lui Zaharia e transformată în smerenie în perioada în care nu a putut să vorbească. Iar acum, primindu-și glasul, nu-l mai folosește pentru a chestiona validitatea planului lui Dumnezeu, ci pentru a lăuda caracterul Lui și pentru a profeți despre rolul pe care fiul său îl va juca în acest plan.

E nevoie de smerenie pentru a asculta de Cuvântul Domnului. Să asculți când nu înțelegi, să te supui când tu ai face altfel, e deosebit de greu. Să-i ierți pe cei care îți greșesc, fie că ei își asumă vina sau nu, nu este treabă ușoară, mai ales când îți e la îndemână să te răzbuni. Să-ți iubești dușmanii, să binecuvântezi pe cei ce te blestemă și să faci bine celor care îți fac rău e muncă grea chiar și pentru cei mai sfinți oameni. Bun, să zicem că poate ai reuși să nu le faci rău, dar ai putea să le faci bine? Ce fel de socoteală e asta? Sigur, ieși în pierdere. Iisus ne cheamă să ne aruncăm caietele pe care ținem contabilitatea semenilor noștri ca să ne încredem în El și să-I urmăm poruncile, deși ni se par atât de ilogice.

Și chiar sunt. Sunt ilogice pentru oricine trăiește în mentalitatea imperiului lumii. Valorile Împărăției sunt total opuse celor lumești. Lumea e câștigată de cei puternici, care se luptă pentru control. Împărăția este dăruită celor smeriți, care caută pacea.

După ce fel de valori este însetată inima ta?

Cetatea inimii tale

Benone Burtescu

Vezi dacă cetatea inimii tale

Stânca Golgotei mai are drept temelie

Vezi dacă în turnuri mai ști conștiința de veghe

Și dacă mai arde a rugii făclie

Vezi daca zidul nălțat

E numai din pietre curate

Şi dacă mai flutură steagul

În culori de credință, iubire, dreptate.

Vezi dacă Legea în templul de cuget

E încă întreagă

Și daca braţul tău drept la nevoie

Mai știe, mai poate spărtura să dreagă.

Vezi dacă porțile toate

Sunt încă bine păzite

Şi dacă rezistă ispititoarelor lumi

Ce izbesc cu putere în zăvoare să intre.

Vezi dacă ferestrele ei spre lumină

Sunt încă destul de curate

Şi dacă oglindesc minunea crucii

Și jertfa pentru-atâtea frumuseţi răscumpărate.

Caută Domnul cetate-ntre cetăți

S-o-mbrace-n nemurire ca pentru cer mireasă.

Cum și-a ales Sionul altădată

Cetatea inimii tale să fie aleasă.

Vezi dacă cetatea inimii tale

Stânca Golgotei mai are drept temelie

Vezi dacă-n turnuri mai stă conştiinţa de veghe

Şi dacă mai arde a rugii făclie…

14 Decembrie

Smerenia, vestitor al siguranței

Maria și Elisabeta - Smerenia ta, refugiul meu

Luca 1:46-55

Când Îl vedem cel mai bine pe Cel care se coboară pentru a ne fi un Dumnezeu de aproape? Când alții se smeresc și se coboară în circumstanțele noastre, adesea neplăcute, pentru a ne fi alături.

Elisabeta își abandonează cu bucurie confortul și numele bun pe care sarcina miraculoasă i-l oferea, pentru a deveni refugiul în care Maria, o adolescentă necăsătorită și însărcinată, să se adăpostească. Smerenia Elisabetei devine spațiul în care Maria își poate trăi fără ascunzișuri harul mare, dar și costisitor pe care l-a acceptat peste viața ei.

Astfel de spații sunt indispensabile în cadrul relațiilor sănătoase. În locurile sigure putem deveni vulnerabili, în locurile sigure se plânge, dar se și sărbătorește alături de noi. Aici le spunem monștrilor pe nume și, aducându-i la lumină, aflăm adevărul: nu au avut niciodată dinții așa de ascuțiți cum credeam noi. Aici ne aducem cu entuziasm veștile bune și suntem surprinși de faptul că ele luminează și fața altora, nu doar pe a noastră. În spațiile sigure ne înjumătățim durerile și ne dublăm bucuriile. În aceste locuri ne povestim eșecurile, ne mărturisim păcatele și ne vindecăm durerile. Și refugiile nu sunt locuri fizice, ci sunt inimile smerite ale celor care ne iubesc.

Nu putem deveni un adăpost pentru cei dragi dacă ne lipsește smerenia. Cine se poate deschide în fața cuiva care se uită la el de sus? Cine își poate mărturisi teama, mânia, confuzia sau tristețea dacă citește în privirea celuilalt judecată? Cine își mai spune a doua oară vreo bucurie când veștile bune sunt întâmpinate de invidie? Fără greșeală nu ne vom putea raporta nicicând unii la alții, dar putem învăța din greșeli. Le putem mărturisi celui pe care îl ascultăm sau celui care ne ascultă. Nimic nu ne leagă mai mult decât vulnerabilitatea căreia i se răspunde cu vulnerabilitate. În astfel de contexte, se lipesc sufletele unul de altul și se nasc prieteniile care ne fac viața să vibreze în culori pe care nici nu le visam.

Sufletul se hrănește cu conexiune. Cu cât suntem mai vulnerabili, cu atât avem șansa unor conexiuni mai profunde cu oamenii și cu Dumnezeu. Dependențele sunt încercările noastre sărace de a ne umple sufletul văduvit de intimitate profundă. Tânjim să fim cunoscuți și iubiți. Dar dacă nu ne vulnerabilizăm și nu investim timp în a-l cunoaște pe celălalt și a ne face pe noi înșine cunoscuți, chiar dacă primim iubire, știm că nu suntem iubiți pentru ceea ce suntem, ci pentru imaginea pe care o lăsăm să se vadă.

Și tocmai aici apare înșelătoria celui rău. Uitându-ne la ce este urât în noi, alegem adesea să ținem anumite părți ascunse de teama că, dacă vor fi vreodată vizibile, oamenii vor fugi de la noi. Și avem parțial dreptate să credem asta. Unii vor fugi. Unii deja au fugit. Însă, există și cei care ne așteaptă cu brațele deschise, prieteni pe care durerea sau întunericul nu îi sperie, oameni care sunt ei înșiși așa de familiarizați cu ele, oameni care nu ne vor părăsi când ne vom mărturisi luptele și poverile, ci ni le vor spune și ei pe ale lor și, împreună, le vom duce mai ușor pe toate.

Împlinirea pe care o simțim, fiind iubiți de Dumnezeu și de oameni, e direct proporțională cu măsura în care ne încredințăm lor cu tot ce este bun și rău în noi. Vulnerabilitatea ne aduce mai aproape atât de inima Tatălui, cât și de inimile semenilor.

Întrebări pentru reflecție:

Există un om în viața ta care este refugiu pentru tine? Un om căruia îi poți spune orice și care îți rămâne alături, căutându-ți binele? Dacă da, trimite-i un mesaj vocal sau scris în care să îi mulțumești pentru adăpostul pe care smerenia inimii ei/lui îl oferă inimii tale.

Relația cu oamenii ne modelează relația cu Dumnezeu și viceversa. Dacă nu ne simțim confortabili să ne vărsăm inima înaintea niciunui om, e foarte puțin probabil că ne-o putem vărsa cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Poate o facem, dar nu venim la El în totală autenticitate. Ne alterăm limbajul ca să fie mai sobru. Ne alterăm poziția corpului sau vestimentația. „La Dumnezeu nu se vine oricum”. Ba chiar așa se vine! Așa cum suntem, venim la El. Orice alt fel de venire e cel puțin parțial nesinceră. Și Dumnezeu oricum deja ne cunoaște. Încercarea noastră de a ne ascunde e la fel de inutilă ca cea a lui Adam și a Evei. Care sunt părțile din tine cu care îți este greu să vii înaintea Domnului?

Este Dumnezeu cu adevărat un refugiu pentru tine? Mergi la El nu doar cu cereri și mulțumiri, dar și cu furie, cu enervare, cu frustrări și cu nestăvilită încântare? Plângi cu El? Râzi cu El? Îți verși nervii la El?

Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi.
Psalmul 46:1

13 Decembrie

Smerenia, precursorul închinării

Maria - laudele sunt pentru Cel vrednic de ele

Luca 1:46-55

Ce face Maria când primește laude și cinste din partea Elisabetei? Le dă mai departe Domnului care este cu totul vrednic de ele.

Și nu le dă oricum. Le dă folosind cuvintele înaintașilor ei. Psalmiști, profeți dar și Ana, mama lui Samuel, sunt citați de către Maria în cântarea ei de laudă. Foarte puțini oameni sunt capabili să facă ceea ce face Maria prin cântarea ei. Câți dintre noi putem cita din memorie versete din diverse cărți ale Bibliei și le putem aranja astfel încât să formeze o cântare nouă și coerentă? Câți dintre noi îi putem adăuga și versuri originale? Maria face toate astea spontan.

Maria nu era o fată obișnuită. Maria avea o cunoștință a Scripturilor la o vârstă foarte fragedă, care o întrecea pe cea a multor rabini. Da, ea venea dintr-o familie modestă, dar e departe de a avea cunoștințe sau gândire simplă. Și, poate contrar așteptărilor, tocmai pentru că era atât de bine pregătită în textul sacru (o reală anomalie pentru vremea respectivă ca o fată să se dedice atât de mult Scripturilor; din păcate, 2000 de ani mai târziu a rămas tot o anomalie), ea dă dovadă de smerenie. Nu își arogă laudele Elisabetei, ci își ridică privirea spre Cel care făcea aceste lucruri mari cu ea. Ea poate face asta pentru că atât inima, cât și mintea ei sunt familiarizate cu Scriptura. De acolo a căpătat ea fascinația pentru Dumnezeu. Acolo a descoperit puterea Lui. Acolo a întrezărit inima Lui.

Pentru Maria, primirea complimentelor e transformată în închinare, prin smerenie. E atât de ușor ca prin primirea unor complimente, aceasta să ducă la mândrie. Maria ar fi putut spune că nu-i nimeni ca ea. Și ar fi avut dreptate, o singură mamă a avut Mântuitorul. Cu toate acestea, laudele nu i se urcă la cap, ci sunt oferite mai departe ca jertfe pentru Cel vrednic de ele.

Cunoștința nu a îngâmfat-o pe Maria, pentru că ea nu avea doar o minte plină de Lege, ci avea și o inimă transformată. Tocmai strădaniile continue în a-L cunoaște pe Dumnezeu din ce în ce mai bine au dat naștere smereniei, iar smerenia a dat naștere închinării.

Cum ai putea să-ți iei nasul la purtare când meditezi la măreția lui Dumnezeu? Ce este omul în comparație cu El? Cum ai putea să crezi că talentul sau înțelepciunea sau inteligența ta te-au adus pe culmile succesului când tu vezi harul Lui nemeritat în fiecare ușă a oportunității care ți-a fost deschisă? O cunoaștere reală a Domnului, o trăire alături de El, o urmărire intenționată a unei relații intime și personale cu Creatorul nostru va rodi întotdeauna smerenie. Iar smerenia… O, smerenia, ne aduce de fiecare dată în închinare. El e singurul vrednic de laudă!

Singur

Ana Blandiana

El este unul singur

Nu pentru că, dintre toţi,

Este cel adevărat,

Ci pentru că

Sâmburele tuturor este acelaşi.

În frunzele stejarului,

În măruntaiele păsărilor,

În iepurele din lună,

În pâine şi vin,

El este unul singur.

Atât de singur,

Încât i se face urât

Și se naşte.

12 Decembrie

Smerenia ca antidot la valorile lumii sau poarta spre valorile Împărăției

Elisabeta – cea mai în vârstă se pleacă înaintea celei mai tinere

Luca 1:39-45

Cel mai frumos lucru la relația dintre Maria și Elisabeta este că nu detectăm nicio urmă de comparație sau competiție între ele. Aceste două femei își înțeleg rolul și valoarea personală și, mai mult de atât, onorează rolul și valoarea celeilalte.

Elisabeta, mai înaltă în statut din toate punctele omenești de vedere, primește ca pe o onoare nemeritată oportunitatea de a-i sluji Mariei. Care sunt cuvintele pe care le rostește după ce este umplută cu Duhul Sfânt? Complimente la adresa Mariei, îi dă cinste Mariei pentru harul care i-a fost arătat. Duhul Sfânt din Elisabeta L-a recunoscut pe Dumnezeul din Maria. Iar Maria, recunoscătoare, dă laudă Singurului vrednic. Niciuna nu se uită de sus la cealaltă, ci amândouă se uită în sus spre Cel care merită toată slava!

De fiecare dată când dăm cinste, ne ridicăm și ajutăm semenii să creadă mai puternic în scopul și valoarea lor. Atunci când apreciem binele și frumosul din oameni, Îl descriem, de fapt, pe Dumnezeul din ei. Și nu putem face asta în mod autentic dacă ne lipsește smerenia. Cu ajutorul ei, ne putem uita la frumusețea altora, fără a o compara cu a noastră.

În Împărăția lui Dumnezeu smerenia este la loc de cinste: cei din urmă devin cei dintâi, cei smeriți sunt înălțați. Iisus le-o spune dur religioșilor vremii: vameșii și prostituatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Stai puțin, cum așa? Oamenii aceștia de la periferia morală a societății pot accesa mai lesne Împărăția? Dar nu e Împărăția despre urmarea regulilor? Oh, nu. Împărăția este despre cu totul altceva. E despre a-L iubi pe Dumnezeu cu tot ce ai și pe omul de lângă tine la fel cum te iubești pe tine. E despre a da, nu despre a primi. Contrastul este izbitor cu imperiul lumii, unde puterea și bogăția materială sunt în centrul atenției. Și nicăieri în Scriptură nu este făcut asta mai clar decât în Predica de pe munte (Fericirile):

„Ferice sunt cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!” – cei umili gustă deja Împărăția pentru că sunt mult mai conștienți de dependența lor de Dumnezeu decât sunt cei puternici. Un om cu relații cu cei sus-puși, apelează prima dată la prieteni când dă de necaz; un om pios apelează prima dată la Dumnezeu.

„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.” – râsul și plânsul au vremea lor, dar de ce ne spune Scriptura că e mai ferice de noi când plângem, deși noi numai fericiți nu ne simțim în acele momente? Pentru că ne dor păcatele noastre sau ale altora și gustăm o picătură din cum se frânge și inima lui Dumnezeu pentru toți cei care Îl resping. Iar mângâierea oferită de El strălucește mai tare ca întunericul suferințelor.

„Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.” – ooo, deci nu cei care trag sfori și își trădează amicii sau partenerii pentru a pune mâna pe funcția cea mai înaltă? Nu cei care calcă peste cadavre ca să ajungă sus? Nu cei care manipulează oameni și situații pentru interesele proprii? Nu! Domnul este clar: cei care se raportează la ceilalți și la ei înșiși cu blândețe vor fi parte a noului pământ.

„Ferice de cei flămânzi și însetați după dreptate, căci ei vor fi săturați.” – știam atâtea povești, pe unele dintre ele le-am trăit chiar noi. Credeam că foamea existențială ne va fi potolită de un trai mai bun, de un partener de viață, de un copil, de diverse substanțe, de premiile și diplomele câștigate. Și iată-ne cu ele obținute și însetând după mai mult, poate nici noi nu știm exact după ce. Domnul ne cheamă să tânjim după dreptate, să o practicăm și să ne aducem aportul ca ea să devină norma, nu excepția, în comunitățile și societatea noastră.

„Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” – chemarea la har este una practică. Pentru că am primit har, suntem responsabili să-l dăm mai departe. Dându-l mai departe, vom avea noi înșine parte de mai mult har din partea Domnului. Suntem fericiți când renunțăm la confortul nostru pentru binele altuia, căci în golul pe care îl creăm în viața noastră, Domnul va turna din nou mila Lui și îl va umple. Dând altora, Îi facem mai mult loc lui Dumnezeu ca să ne dăruiască nouă.

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” – a nu face lucruri bune din intenții întinate, a-ți purifica din nou și din nou inima prin pocăință, facilitează întâlnirile tale zilnice cu Dumnezeu, iar mai târziu, glorioasa întâlnire față în față. Păcatele sunt cele care pun zidul de despărțire între noi și El, de aceea e nevoie să urmărim sfințenia pentru a-L vedea.

„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu.” – nu cei care își clădesc reputații pe defăimarea altora, nu cei care declară război ca să apere Numele Lui, ci cei împăciuitori sunt cu adevărat fiii Săi. Ei sunt mai puțin vizibili tocmai pentru că nu fac valuri. Ei sunt fiii Celui care potolește furtuna, cu valurile ei.

„Ferice de cei prigoniți din pricina dreptății, căci a lor este Împărăția cerurilor!” – să nu ne amăgim. A fi pentru dreptate și nu pentru tratament preferențial (sau discriminare pe orice motiv) ne va pune bețe în roate și nu ne va face prea populari. Totuși, Domnul este pentru cei care rămân verticali și refuză să se compromită. E pentru cei care plătesc prețul. Plătindu-l, nu facem nimic altceva decât să călcăm pe urmele Lui. Așadar, nu cei care știu cum să joace sistemul sunt cetățeni ai Împărăției, ci cei care se străduiesc să curețe sistemul, suferind durerile nașterii unuia mai bun.

11 Decembrie

Smerenia care unește

Maria și Elisabeta – aceeași minune, contexte opuse

Luca 1:39-56

Pentru Elisabeta, sarcina miraculoasă însemna respect în societate. Pentru Maria, însemna rușine. Elisabeta era prea în vârstă, iar Maria era prea tânără. Elisabeta era căsătorită, dar Maria nu. La prima vedere, femeile astea nu puteau fi mai diferite una de alta. Totuși, ele aveau ceva în comun, ceva care a făcut ca diferențele dintre ele să fie nesemnificative.

Ele au spus cu smerenie DA chemării de a face parte din planul de răscumpărare a omenirii. Erau amândouă femei neprihănite, iar acest devotament față de Dumnezeu le face interiorul foarte asemănător, chiar dacă în exterior erau cum nu se poate mai diferite.

Aflând de la înger despre minunea sarcinii Elisabetei, Maria se îndreaptă degrabă spre ea. Mariei i se face o chemare pe care puțini din contemporanii ei o vor înțelege, dar ea bănuiește că Elisabeta va fi excepția. Cine altcineva va putea rezona cu bucuria unei concepții miraculoase? Cine altcineva va înțelege greutatea stigmei sociale care urma să apese pe umerii ei? Cine mai cunoștea durerea de a fi bănuit de păcate ascunse, care au dus la situația în care se afla? De la cine putea să învețe să ducă cu demnitate o viață de continuă curăție, dincolo de părerile nejustificate ale oamenilor? Elisabeta avea deja zeci de ani de antrenament în toate astea. Și tot Elisabeta o putea asigura că trăirea în neprihănire merită orice sacrificiu. Bucuria care îi stă înainte depășește cu mult durerea.

Orice diferență dintre noi, fie ea de statut financiar, social sau spiritual poate deveni insignifiantă atunci când ne apropiem unii de alții în smerenie, încredințați fiind că, dacă avem ceva, este darul lui Dumnezeu și nimic din ce suntem sau ce facem nu ne dă dreptul să ne uităm cu superioritate la un alt copil al Lui.

Nu asemănările dintre noi ne unesc, ci credința comună și smerenia de a vedea ca bune darurile celuilalt, de a le prețui, chiar dacă sunt diferite de ale noastre. Iar smerenia, această postură așa de subestimată a inimii, cere acțiune. Maria e conștientă că are nevoie de ajutor și merge la Elisabeta. Se smerește, îi apare la ușă și „stă pe capul” acestei femei înaintate în vârstă (și însărcinată pe deasupra), fiindcă are nevoie de ea. Elisabeta răspunde extraordinar nevoii Mariei, ea însăși se smerește și vede ca o mare onoare oportunitatea de a-i fi alături și de a o găzdui.

Tocmai ce începuse să se bucure de priviri apreciative din partea oamenilor, doar de o lună se aflase despre sarcina ei, când Elisabeta primește cu brațele deschise o fată însărcinată necăsătorită. Oh, dar ea învățase deja cu mulți ani în urmă că neprihănirea trăită în privat e cu mult mai prețioasă decât orice respect acordat în public. Și Elisabeta devine refugiul Mariei.

Nevoia de ferestre

Daniel Chirileanu

Sunt oamenii străini și parcă nu se mai adună,

Ca nişte ziduri de beton, fără ferestre,

N-ai unde mai cerşi un colț uscat de vorbă bună,

Ori un pahar răcoritor de bunăveste.

Ni-i inima, acum, cu porți înalte către stradă,

Ferestrele nu se deschid decât spre sine;

Privirile ni-s fumurii ca geamul de paradă

Și ne ascundem lacrima de rău şi bine.

Așa ni-i de străină vremea, când spre seară,

Pe banca de la poarta inimii, uitată,

Schimbam cu unul din vecini o lacrimă amară,

Ori spovedeam vreo bucurie căpătată.

Purtăm în fiecare colţ de suflet candelabre,

E-atâta sete de lumină în mulțime;

Deschideţi porțile spre lume, ferecate, oarbe,

Dați drumul la lumină peste-întunecime!

Nevoia de acum nu-i de benzină ori de pâine,

Ci de ferestre, larg deschise, către stradă;

De oameni buni șezând la porţi de inimi nestrăine,

De braţ prieten celui care stă să cadă.

Ieşiți din voi, rămâneţi toată noaptea la ferestre,

Turnaţi ulei destul în candele, spre-afară!

Să fim lumină pe cărările terestre!

Măcar în dreptul casei noastre nimeni să nu piară!

10 Decembrie

Când ascultarea urmează credinței

Maria – vestea bună cere un răspuns

Luca 1:38

„Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului! Facă-mi-se după cuvântul tău!”

Maria spune DA marelui har care i se arată. Spune DA inițiativei de a fi purtătoare de Dumnezeu. Spune DA, dar nu o face cu naivitate, ci este conștientă de cel puțin o parte din suferința care îi stă înainte. Ea acceptă durerea unei vieți urmărite de stigmă socială pentru scopul mai frumos, la care este chemată.

Momentul acesta este unul de răscruce în viața Mariei. Este momentul în care Dumnezeu o surprinde. Se aștepta ea să i se facă un asemnea har? Avea ea vreo idee că i se va încredința o astfel de responsabilitate? Cu siguranță răspunsul e NU. Felul în care Dumnezeu o vrea pe Maria conlucrătoare în planul mântuirii, nu este deloc felul în care Maria își imaginase că Îl va sluji. În conversația pe care o are cu îngerul, Maria învață repede că imaginea pe care o avea cu privire la Dumnezeu, este limitată. Acceptând harul, ea pornește pe drumul redescoperirii unui Dumnezeu tainic.

Sunt momente de răscruce în viață, momente de oportunitate sau suferință intensă, când suntem puși față în față cu realitatea faptului că Dumnezeu lucrează în moduri pe care nu I le atribuisem până atunci. Ne-am făcut o imagine despre Dumnezeu, I-am croit haine după dimensiunile pe care le consideram corecte și, deodată, realitatea ne izbește! Hainele Îi rămân mici.

Dumnezeu nu se schimbă; ce credem noi despre El se schimbă. În umblarea autentică cu El, vom întâlni mai multe situații în care vom fi confruntați cu faptul că avem o imagine limitată despre un Dumnezeu infinit. Ne vom lupta ca mintea noastră să Îl cuprindă. Ne vom lupta cu percepția noastră despre cum este El. Acesta e un semn că suntem cu adevărat parte din poporul Lui (Israel înseamnă „cel ce se luptă cu Dumnezeu”). A te lupta cu a înțelege din ce în ce mai profund cine este Dumnezeu, a rămâne deschis și învățabil, sunt precursorii maturizării spirituale. Cei inflexibili, cei care cred că dețin adevărul absolut, deja s-au înșelat, pretinzând că ei, limitați fiind, pot înțelege fără vreo eroare infinitul.

„Ceea ce crezi despre Dumnezeu este cel mai important lucru despre tine", spunea Tozer. Iar dacă ceea ce crezi nu este într-un continuu proces de șlefuire, e posibil să experimentezi fie stagnare, fie declin spiritual. Ne maturizăm pe măsură ce Dumnezeu crește în ochii noștri.

Când realitatea ne arată că i-am făcut Domnului haine prea mici, putem merge în două direcții: putem să credem că ne-am înșelat, că Dumnezeu nu există, că, uite, eu credeam că El e bun, dar iată ce lucruri rele îngăduie să se întâmple. Dacă această nenorocire a avut loc înseamnă fie că El nu e real, fie e un tiran. Cealaltă posibilitate este următoarea: putem ca, în loc să chestionăm existența, intențiile și caracterul lui Dumnezeu, să chestionăm înțelegerea noastră. Ce înseamnă pentru tine că Dumnezeu este bun? Că te ferește de boli și necazuri?

Ce înseamnă că El te iubește? Că îți scoate înainte oportunități pentru o viață confortabilă? Pe Dumnezeu Îl strâng hainele astea, frumusețea înțelepciunii Lui nu are loc în ele.

Există oare posibilitatea ca Dumnezeu să te cheme la un scop mai înalt tocmai prin durerea ta?

„Cine știe de ce Dumnezeu permite frângerea inimii? Dar răspunsul trebuie să fie foarte important pentru că El a acceptat ca și inima Lui să se frângă.” (Ann Voskamp)

Vestea bună a mântuirii cere un răspuns. Să răspundem cu DA, împreună cu Maria, oportunității de a fi purtători de Dumnezeu, conștienți fiind că o viață împreună cu El, înseamnă moarte față de sine.

Contemporan

Vasile Voiculescu

Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul;

Pe unul calc, pe celălalt îl străpung;

Sunt slab, sămânţa care-o suflă vântul

Pe stepele vieţii îndelung,

Dar el mă suflă unde vreau s-ajung!

Chiar dacă eşti la infinit de mine,

Dar ştiu că eşti şi-Ţi cat Împărăţia,

Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.

O, Doamne, sunt contemporan cu Tine

Şi sunt contemporan cu Veşnicia.

9 Decembrie

Cel pe care Îl vestim prin credință

Mântuitorul Iisus Hristos – așa arată chipul iubirii

Luca 1:31-33, 35

Dumnezeul invizibil se face vizibil prin întrupare.

În mod evident, Își face existența vizibilă prin actul întrupării. Iisus ia chip de om, Copilul poate fi auzit, pipăit, văzut și mirosit. Orice Toma este convins de existența Lui. Mai târziu, un anume Toma e convins nu doar de misterul întrupării, ci și de misterul învierii. Creatorul ia chipul creaturii; Cel ce e duh ia trup de om.

Într-un mod poate mai puțin evident, Dumnezeu își face și caracterul cunoscut prin modalitatea în care alege să se întrupeze. Cel infinit se limitează la trupul unui bebeluș. Cel Aatotputernic devine cel mai vulnerabil membru al umanității. Cel a cărui existență nu e condiționată de nimeni și nimic, are acum nevoie să fie hrănit, spălat, culcat și iubit de familia Lui.

Cel care e Viață a cunoscut moartea. Pâinea vieții a flămânzit. Adevărul a fost numit impostor. Apa vie a însetat.

Dumnezeul infinit se dezbracă de slavă pentru a face mântuirea accesibilă celor care cred. El nu vine în relație de superioritate față de omenire, ci vine ca membru al ei pentru a ne arăta prin propriul exemplu că vulnerabilitatea este liantul pentru refacerea relațiilor. Restabilim conexiunea cu Dumnezeu și cu semenii atunci când ne facem vulnerabili.

Hristos se face om ca să aflăm cum arată iubirea. Acesta e Cel pe care Îl vestim prin credință: un Dumnezeu de aproape, nu de departe. Un Dumnezeu care Se limitează pe Sine pentru a Se face, măcar parțial, înțeles.

Dacă Domnul se revelează în dragoste și smerenie, nu ar fi bine oare ca și noi să aplicăm aceleași tactici atunci când dorim să Îl facem cunoscut? Dacă El, în a cărui mâini stă universul, se supune acelorași greutăți și ispite ca ale noastre, cum am putea crede vreodată că Îi facem cinste, vestindu-L de pe o poziție de superioritate semenilor noștri? Isus cucerește lumea printr-o dragoste smerită. Avem oare suficientă credință în El încât să ne alăturăm familiei Lui, trăind asemănător?

Ne înșelăm dacă credem că ducem mesajul Lui, fără a folosi tacticile Sale. Scopul nu scuză mijloacele. Adesea, oamenii judecă veridicitatea mesajului uitându-se la felul în care le este adus. Dacă Iisus este răspunsul, dacă vestea bună este adevărată, dacă suntem ai Lui, atunci cu siguranță ne putem uita atât la viața noastră interioară, cât și la cea exterioară și putem mărturisi schimbarea pe care Dumnezeu o face în noi și prin noi. Ne mințim singuri când trâmbițăm Evanghelia fără a o trăi.

Să privim la frumusețea Domnului, care este oricând gata să ierte și să ne primească, fără să ne condamne. Asta L-a făcut pe Iisus irezistibil pentru păcătoșii care își recunoșteau starea. Asta Îl face irezistibil și azi. Ca martori ai Lui, să ne alăturăm efortului de lărgire al Împărăției, ducând vestea bună mai departe, în același mod în care El ne-a adus-o!

Întrebări pentru reflecție:

Preț de câteva minute, gândește-te la felul în care s-a schimbat viața ta de când Îl cunoști pe Iisus. Pentru unii dintre noi, întâlnirea cu El a fost una dramatică; pentru alții, aceasta a fost mai degrabă reprezentată de mici indicii care, cu timpul, au devenit suficiente pentru a crede. Ambele metode și toate care mai sunt între ele sunt valide. Domnul lucrează pe căi misterioase, nu le vom putea niciodată înțelege pe deplin.
Poți să numești trei lucruri care s-au schimbat în tine de când te-ai însoțit cu Dumnezeu?

Alege unul din aceste lucruri și scrie în câteva rânduri, povestea transformării tale în domeniul respectiv. Împărtășește apoi această mărturie cu un prieten drag. Spune-i că, deși mai e mult de lucru la tine, deja există progres și Dumnezeu este Cel care te ajută să te schimbi. Nu-i vorbi de pe o poziție de superioritate, ci ca unul care experimentezi bunătatea Domnului și, iubindu-ți prietenul, vrei ca și el să aibă parte de experiența frumoasă pe care tu o trăiești. Fii vulnerabil și spune-i despre luptele pe care încă le duci. Povestește-i despre felul în care Dumnezeu îți este alături chiar și în eșecuri.

8 Decembrie

Credința întărită prin dovezi

Maria – credința care schimbă destine

Luca 1:34-37

Cum se va face lucrul acesta?

Și îngerul îi răspunde. „Vei rămâne însărcinată în mod miraculos. Mai mult decât atât, nu ești singura care rămâne însărcinată, deși biologic acest lucru este imposibil. Elisabeta va avea și ea un copil”. Chiar dacă minunile sunt diferite, rezultatul lor este același: o viață nouă acolo unde legile naturii nu dădeau nicio șansă. Pentru că legile naturii tot de Dumnezeu sunt create, El este Domn peste ele și Îi face plăcere să le schimbe pentru binecuvântarea copiilor Lui.

În sarcina Elisabetei, Maria primește o dovadă care îi întărește credința și care o face să accepte cu smerenie marele har care îi este acordat. Și de aici, destinul ei, precum destinul Elisabetei, este ireversibil schimbat.

Când spunem DA lui Dumnezeu, identitatea noastră se schimbă. Într-o lume în care femeia era mai prejos decât bărbatul, în care sexualitatea ei era exploatată, în care, în numele fertilității se impunea folosirea sexuală a preoteselor din templele păgâne, în care puteai fi asaltată sexual de cei care stăpâneau peste tine fără niciun fel de repercursiuni, Dumnezeu vine și îi redă demnitatea femeii. Nici măcar concepția imaculată a lui Hristos nu se face fără acordul Mariei. Domnul nu ne locuiește fără permisiunea noastră. El nu intră bădăran cu bocancii în sufrageria inimii, cu atât mai puțin în trupul nostru. El stă la ușă și bate, iar dacă noi îi auzim bătaia și îi deschidem ușa, abia apoi va intra. După cum Îl descrie Steinhardt, El este boierul și gentlemanul desăvârșit.

Prin credință pornim de mână cu Dumnezeu într-o aventură în care nu suntem scutiți de suferință. Totuși, ne vom duce bucuriile, dar și întristările alături de El și de cei pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale și care sunt ei înșiși în diferite puncte ale drumului pe care noi tocmai am plecat. Ce har că nu suntem singuri, că putem face parte din comunități în care credința ne este întărită de cei care sunt mai înaintați în umblarea lor cu Dumnezeu! Și atunci când oamenii ne vor dezamăgi și când noi îi vom dezamăgi pe ei (ambele scenarii sunt inevitabile), să ne întoarcem la inima Evangheliei, să ne mărturisim eșecul și să ne amintim că poarta harului e întotdeauna deschisă.

Te aștept: intră

Vasile Voiculescu

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,

Prea am ținut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la școală;

Am cruțat-o...și mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prințese:

Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu țese.

Voinică, se plânge că obosește-ndată:

Inimă făra de rost, inimă răsfăţată.

Crdeam că aşa trebuie: poeții

Să-și poarte inima mai presus de greul vieții!

Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,

Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri

Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punți peste veacuri! ...

Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.

Numai singur Tu de-acum poți...Te aștept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

7 Decembrie

Vestitori ai credincioșiei lui Dumnezeu

Îngerul Gabriel – când promisiunile sunt împlinite în moduri surprinzătoare

Luca 1:26-38

Sunt cel puțin 350 de profeții cu privire la Mesia în Vechiul Testament. De mii de ani, poporul își aștepta Salvatorul, iar de-a lungul istoriei Dumnezeu le-a lăsat diverse indicii cu privire la Cel ce avea să vină. Și totuși, atunci când El apare, oamenii nu Îl recunosc. Puțini au înțeles atunci că Împărăția pe care o aduce Iisus este guvernată de valori complet diferite față de cele care au guvernat și continuă să guverneze imperiile lumii.

Cum Îl descrie îngerul pe Fiul ce avea să i se nască Mariei?

El va fi MARE – cu adevărat Iisus este mare, dar cum s-a arătat această mărire a Lui? Iată cum se descrie El în propriile cuvinte: „Eu sunt blând și smerit cu inima”. Și iată cum îi îndeamnă și pe ucenici să fie mari: „Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”. Cu alte cuvinte, în Împărăția lui Dumnezeu măreția nu se măsoară în putere, în strălucire și popularitate, așa cum vedem în imperiul lumii, ci se măsoară în slujire, blândețe și smerenie.

Iisus nu a fost recunoscut ca Mesia pentru că oamenii se așteptau ca măreția profețită să arate la fel ca măreția împăraților și liderilor politici pe care ei îi cunoșteau. Se pare, însă, că Dumnezeu vrea să ne învețe o definiție cu totul diferită a acestui cuvânt.

El va fi numit FIUL Celui Preaînalt – cum poți să spui că ești Fiul lui Dumnezeu și nici măcar o locuință să nu ai? Dacă Tatăl tău deține tot universul, tot pământul, cum se face că nici măcar o casă de pe întreaga lui întindere nu este a ta? Iisus nu arată și nu se poartă precum prinții cu care oamenii au mai avut de-a face. El nu a venit ca să fie un simplu prinț al lui Israel, ci El a venit să fie Prințul Păcii pentru întreaga omenire. Nu a venit ca să stăpânească peste oameni prin legi scrise pe hârtie – a venit să stăpânească în oameni, prin legi scrise în inimi.

Oamenii vedeau împărăția ca un sistem care va fi impus celor slabi de cei tari. Astfel, așteptau un Mesia tare, care să le supună inamicii. Aceasta este însă mentalitatea imperiului lumii, nu a Împărăției. Dumnezeu Se întrupează și alege să o facă printre cei slabi, ca Împărăția Lui să nu fie impusă, ci cucerită inimă cu inimă.

Împăratul unei Împărății fără sfârșit. Totuși, nu a purtat o coroană de aur, ci una de spini. Nu a avut servitori, ci ucenici. Nu a stăpânit dintr-un palat, ci domnește în sufletele celor care Îl iubesc. Nu Își impune voia, ci ne cheamă blând să o acceptăm.

Dumnezeu Își duce cu credincioșie planul de răscumărare a omenirii mai departe, iar îngerul Gabriel este un vestitor al acestei credincioșii. Dumnezeu nu a uitat de oameni. Tăcerea de 400 de ani nu a însemnat indiferența lui Dumnezeu. În tot acest timp, profețiile despre Mesia din Vechiul Testament au continuat să vorbească.

Întrebări pentru reflecție:

Care sunt îngerii din viața ta prin care Dumnezeu îți vorbește?

Cine îți amintește de credincioșia unui Dumnezeu care Își ține promisiunile? Cine îți spune că a fi mare înseamnă de fapt a fi smerit? Cine îți arată ideea că a avea influență înseamnă a-i sluji pe ceilalți? Ai o persoană în minte sau poate chiar mai multe?
Scrie-le astăzi un mesaj de mulțumire și exprimă-ți recunoștința pentru impactul pe care îl au în viața ta și pentru modul în care nu te lasă să uiți care sunt adevăratele valori ale Împărăției lui Dumnezeu.

6 Decembrie

Credință în fața veștilor bune deghizate în hainele veștilor rele

Maria – greutatea harului sau ce înseamnă să fii purtător de Dumnezeu

Luca 1:26-38

Ți s-a făcut MARE har! Cum arată acest mare har care i-a fost făcut Mariei? O sarcină în afara căsătoriei ce urma să îi aducă stigmă pentru tot restul vieții. Acesta e harul?

Doamne, oare definiția Ta pentru har este diferită de definiția noastră?

Îngerul Gabriel o anunță pe Maria că este binecuvântată între femei, iar reacția ei este tulburarea. Maria e mai șocată de vestea că i se face mare har, decât de vestea concepției imaculate. Această tânără evreică este cu totul surprinsă de faptul că Dumnezeu are un plan pentru viața ei, că e suficient de importantă ca Dumnezeu să îi vorbească în mod personal, că existența ei are un scop care depășește cotidianul.

Maria e tulburată să afle că are așa o mare valoare în ochii lui Dumnezeu, că i se oferă un rol în Marea Poveste a Răscumpărării.

Dar rolul care i se oferă nu e deloc unul ușor. Măreția harului vine cu greutatea unei responsabilități pe care contemporanii ei nu o vor înțelege. Vestea bună pentru întreaga omenire e deghizată într-o veste nu prea bună pentru viața personală a Mariei. Dar ea Îl iubește pe Dumnezeu suficient pentru a privi dincolo de ea.

Își va purta Fiul în pântec și în brațe. Va cunoaște culmi de bucurie și sfâșietoarea durere, din pricina deciziei de a îmbrățișa harul oferit ei. Este admirabilă credința cu care se supune planului lui Dumnezeu și încrederea pe care o are în bunătatea Lui. Atât de bine Îl cunoaște pe Dumnezeu, încât nu cade în capcana de a echivala bunătatea Lui față de ea cu bunăstarea.

Vestea adusă de înger este cu adevărat o veste bună, chiar dacă are miros de suferință în viitor, chiar dacă vine cu ostracizare socială, cu greutăți și cu lacrimi. Cum ar putea veni altfel într-o lume căzută în păcat? Valorile lui Dumnezeu vin să răstoarne valorile lumii. Vestea este bună doar pentru cei care o cred și o primesc. Cei care nu o cunosc și nu o înțeleg, privesc la suferința de acum și o văd ca pe o veste proastă. Cei credincioși văd lucrurile altfel și spun împreună cu Pavel: „Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi”. Pentru ei, onoarea de a fi purtător de Dumnezeu depășește cu mult orice greutate.

Mulți ani mai târziu, unei alte Marii i se va face o altă chemare înaltă. Credincioasă, aceasta împrumută aceeași atitudine pe care mama Mântuitorului a avut-o.

“Îmi înalţ inima spre Tine, Doamne, ascultă, Te rog, smerita mea rugă. M-ai înălţat, m-ai aşezat în locul de slavă şi ai pus în mâinile mele o putere ce nu e hărăzită multora. Mi-ai însemnat un drum care trebuie să fie al meu şi pe care trebuie să păşesc fără a şovăi. Din pricină că sunt nevoiţi să-şi înalţe fruntea ca să mă vadă, mulţi cred că nu calc decât prin locuri pline de soare; dar Tu, o, Doamne, cunoşti pietrele ce-mi rănesc picioarele şi mulţimea spinilor ascunşi sub trandafirii ce mi-au fost dăruiţi. Ai făcut să strălucească chipul meu în faţa smeriţilor acestei lumi. Ai aşezat purpura pe umerii mei şi coroana pe capul meu şi mi-ai poruncit să le port ca şi când n-ar fi o povară. Şi ai grăit: „Ai fost aleasă între mulţi; fii vrednică de cinstea ce ţi s-a făcut, fie mâna ta blândă, cuvintele tale pline de mângâiere şi fă din inima ta un loc de odihnă pentru cei obosiți și fără tihnă. Scoală-te în zori de zi, iar noaptea nu dormi prea greu ca nu cumva să rămână neauzit vreun strigăt înălțat către tine. Căci eşti mama unui popor şi ai fost aleasă să-l călăuzeşti în viaţă şi să porţi povara durerilor şi bucuriilor lui.”

De aceea, strig către Tine, o, Dumnezeul meu! Dă-mi putere să înfrunt orice soartă, să înving orice temere, să străbat prin orice furtună […], iar când va veni ceasul meu din urmă, o, Doamne, fă să mă găsească fără amărăciune în suflet împotriva nimănui şi fă ca nimeni să nu se creadă duşmanul meu, aşa încât, înainte de a veni în faţa Ta, mâinile ce ridic în binecuvântare să fie uşoare ca nişte aripi plutind spre cer. Şi de îşi va aminti cineva de mine pe pământ, o, Doamne, să mă vadă cu un zâmbet pe buze, cu un dar în mână şi cu lumina credinţei în ochi, acea credinţă care mută munţii din loc. Amin.”

Rugăciunea Reginei Maria a României

Dumnezeu ți-a făcut și ție o înaltă chemare. Te iubește la fel de mult cum le-a iubit pe aceste două Marii. El vrea să te facă copilul Lui și să îți arate frumusețea harului Său. Vestea bună a mântuirii îți va transforma viața și îți va schimba destinul. Ești și tu gata să îmbrățișezi greutatea harului Său? Prețul cel mare a fost deja plătit de Domnul Iisus la cruce.

5 Decembrie

Speranța care ne ia rușinea

Elisabeta – când minunile vorbesc în locul nostru

Luca 1:24-25

După un timp, Elisabeta, soția lui, a rămas însărcinată. Ea s-a ascuns timp de cinci luni, zicând: „Iată ce mi-a făcut Domnul atunci când a privit spre mine, înlăturându-mi disprețul pe care l-am îndurat între oameni!“

Elisabeta cea arătată cu degetul și vorbită de rău pentru că nu avea copii, rămâne însărcinată. Și este pe deplin conștientă că minunea unui copil la bătrânețe îi va șterge rușinea și îi va spăla reputația.

Care este reacția ei? Aleargă să se îndreptățească înaintea oamenilor? „Vedeți, v-am spus eu că nu trăiesc în păcate ascunse! Iată, infertilitatea mea nu era o pedeapsă de la Dumnezeu. Uite că și eu merit să fiu inclusă și iubită, nu trebuia să mă judecați după situația în care mă aflam.”

Din contră, Elisabeta are reacția total opusă. Își trăiește pentru o perioadă minunea în ascuns. O contemplă, își ia timp pentru a-i înțelege implicațiile. Se lasă cuprinsă de uimire, se adâncește în laudă. Nu lasă grija pentru imaginea ei în lume să o consume sau să îi dicteze acțiunile. Își trăiește în privat marea bucurie, iar atunci când miracolul care îi creștea în pântec devine evident, este pregătită să vorbească despre el, nepunând accentul pe beneficiile personale pe care i le aduce, ci scoțând în evidență măreția unui Dumnezeu care face imposibilul posibil.

E atâta înțelepciune în felul în care Elisabeta abordează împlinirea speranțelor și rugăciunilor ei! E atâta frumusețe într-o trăire în privat a neprihănirii care, la momentul hotărât de Dumnezeu, va fi dovedită public.

Când suntem judecați greșit, când suntem marginalizați sau bârfiți, tot ce este în noi țipă ca să fim vocali. Să facem publică și varianta noastră a adevărului. Să le zicem și noi una. Să ne apărăm. Să le arătăm bârna din ochii lor care le întunecă vederea. În astfel de situații, să privim la Hristos crucificat. Cel care are toată puterea în cer și pe pământ, nu se apără înaintea lui Pilat. Tace. Se lasă crucificat. Îl lasă pe Dumnezeu să-i dovedească neprihănirea prin învierea de a treia zi.

Lucruri extraordinare se întâmplă în tăcere. Elisabeta își centrează inima pe Dumnezeu și pe preamărirea Lui, lăsând la periferie grija pentru imaginea ei în societate. Zaharia își mută privirea de la propriile neputințe la atotputernicia lui Dumnezeu. Hristos calcă peste moarte spre a ne aduce la adevărata viață.

Întrebări pentru reflecție:

Este tăcerea parte integrantă a rutinei tale zilnice/săptămânale?

Tăcerea este una din disciplinele spirituale și de-a lungul istoriei a fost practicată în diverse moduri de creștini. Toți, însă, au pornit de la aceeași premisă: cum Îl pot auzi pe Dumnezeu vorbindu-mi dacă eu nu tac? Dumnezeu va umple fiecare gol pe care noi îl facem. De aceea, mulți au practicat rugăciunea contemplativă. După rugăciune, și-au luat câteva minute de liniște pentru a căuta vocea Domnului. O altă modalitate de a practica tăcerea este în interacțiunea cu textul Scripturii. După citirea cu atenție, în mod repetat a unui text biblic, rămâi în tăcere pentru a privi în interior și a încerca să discerni vocea Domnului și mesajul pe care El îl are pentru tine.

Te provoc să faci acest exercițiu astăzi.

Citește Luca 1:5-25.
Rămâi un minut în tăcere și meditează la textul citit.

Recitește Luca 1:5-25.
Rămâi două minute în tăcere și identifică cuvântul sau expresia din întregul text care ți-a atras cel mai tare atenția. Roagă-L pe Duhul Sfânt să te îndrume.

Recitește Luca 1:5-25.
Rămâi trei minute în tăcere și întreabă-L pe Dumnezeu cum te poate îndruma să te raportezi la cuvântul/expresia/ideea-cheie (identificată anterior) în viața ta, în mod practic, în acest moment. Stai în tăcere, așteptând răspunsul Lui.

4 Decembrie

Speranța care ne transformă

Zaharia – primirea imperfectă a veștii bune nu îi diminuează puterea

Luca 1:22

O tăcere lungă de aproximativ 400 de ani. Atât trecuse de când Dumnezeu vorbise poporului Israel ultima oară. Generații după generații s-au scurs, așteptând un cuvânt nou.

Și, într-o zi, preoții și mulțimea adunată la templu se află iarăși într-o așteptare, când bătrânul Zaharia zăbovește să iasă de la slujba tămâierii. Mare trebuie să le fi fost surpriza când au putut citi pe fața care și-a făcut apariția cu întârziere că a avut loc o întâlnire cu Dumnezeu. Imediat presupunerea le este confirmată de faptul că Zaharia a rămas fără glas. Vestea adusă în acea zi era mai mult decât răspunsul așteptării (poate de câteva zeci de minute) a unei mulțimi strânse la templu; era mai mult decat răspunsul așteptării lui Zaharia de zeci de ani de a deveni tată. Era răspunsul întregului popor, ce aștepta de sute de ani un semn!

Zaharia este schimbat de întâlnirea cu vestea aducătoare de speranță, iar această schimbare este imediat vizibilă pentru ceilalți. După cum aminteam în meditația de acum două zile, muțenia lui Zaharia are atât caracter punitiv, cât și potențial restaurativ. Dar, dincolo de aceste două funcții are și scopul de a pecetlui veridicitatea întâlnirii cu mesagerul divin.

Schimbarea care are loc în Zaharia, omul neprihănit prins de vestea speranței într-un moment de necredință, este mult mai izbitoare la nivel interior chiar și decât muțenia exterioară.

Zaharia învață pe propria piele că intervențiile divine nu sunt de domeniul vremurilor apuse, ci că Dumnezeu e stăpân peste istorie și că prezentul și viitorul stau la fel de sigur în mâna Lui precum trecutul. Îndoiala pe care el a experimentat-o privind la propriile-i limite, în momentul primirii veștii, se va schimba în cântare de laudă și mulțumire în clipa împlinirii ei.

Nu-i curios? După cel puțin nouă luni de muțenie, când în sfârșit poate vorbi, el nu își folosește cuvintele ca să își exprime mânia sau frustrarea. De ce? Pentru că o întâlnire autentică dintre vestea bună și o inimă deschisă, rodește pocăință. Vestea aducătoare de speranță are impact. Ne schimbă nu doar comportamentele, ci și inimile. Ne rearanjează prioritățile, ne redefinește scopurile și ne curăță motivațiile.

Zaharia e dovada că vestea bună ne transformă, chiar și atunci când o primim imperfect. Pe cine încercăm oare să păcălim? Cu toții o primim șchiopătând. Dacă am ști să o primim perfect, nu am avea nevoie de ea. Unii o primesc cu teamă, alții cu suspiciune, alții cu rezerve. Unii îi dau voie să lumineze doar anumite părți din viața lor, iar alții încă se mint că i-au predat totul. Nu vom ajunge la perfecțiune în viața aceasta, de aceea e nevoie să primim vestea bună a speranței iar și iar. Să observăm noi nuanțe ale ei, nuanțe pentru care în trecut nu am avut ochi. Să-i descoperim noi aplicații și să ne uimim de prospețimea ei cu fiecare reiterare.

Întrebări pentru reflecție:

Crezi că sunt aspecte ale veștii bune pe care nu le înțelegi sau pe care nu le-ai primit în totalitate?
Stai în rugăciune și cere-i lui Dumnezeu să ți le descopere.

3 Decembrie

Vestitori ai speranței

Îngerul Gabriel – ce este și cum arată vestea bună

Luca 1:5-25

Mesajul speranței coboară în circumstanțele noastre. Dumnezeu ne vorbește în ritmurile obișnuite ale vieții: la locul de muncă, în treburile casnice, în mijlocul odihnei sau al activităților recreative. Te duci la pescuit și te întâlnești cu Iisus. Scoți apă de la fântână și te pomenești cu El lângă tine. Mergi la o nuntă și se așează cu tine la masă.

Așa cum îngerul i-a dat lui Zaharia vestea bună în timp ce își făcea slujba, tot așa mesajul speranței ajunge și astăzi la noi în cadrul activităților cotidiene. Ești pregătit să-L auzi când muncești, când te uiți la un film sau când iei prânzul?

Vestea cea bună pentru Elisabeta și Zaharia a fost un copil mult dorit, născut la bătrânețe. Însă vestea bună a lui Dumnezeu pentru ei a fost mult mai mult de atât: ei nu au primit doar binecuvântarea de a avea un copil, ci au primit un copil care urma să fie o binecuvântare. Însemnătatea vieților lor și a copilului avea să depășească cu mult contextul lor geografic și istoric. Dumnezeu îi cheamă nu doar la a-și trăi propria poveste, ci și la a face partea din Marea Poveste de răscumpărare a omenirii. Dumnezeu transformă răul în bine în viața lor personală pentru ca ei înșiși să ducă mai departe acest bine și să contribuie la o transformare asemănătoare în multe alte vieți. Ioan avea să pregătească inima poporului pentru venirea Mântuitorului. La mesajul lui, mulțimi de oameni vor renunța la păcat și întuneric, alegând lumina.

Același mesaj al speranței ți-a fost și continuă să îți fie adus și ție.

Dumnezeu îți aduce vestea bună și e gata să-ți transforme răul în bine. Și, mai mult de atât, exact ca în cazul Elisabetei și al lui Zaharia, nu se oprește aici, ci dorește ca acest mesaj al speranței să nu transforme doar viața ta, ci să transforme multe alte vieți prin tine.

Ești chemat nu doar să primești mesajul speranței odată cu acest cuplu, ci ești chemat ca, după ce l-ai primit, l-ai înțeles, acceptat și trăit, să te alături îngerului Gabriel și să îl duci mai departe și altora.

Stai câteva minute și gândește-te cum arată mesajul speranței pentru actualele circumstanțe din viața ta.

Ai o perioadă dificilă în familie? Mesajul speranței ar putea fi restaurarea unor relații frânte sau, mai profund, ar putea fi restaurarea ta interioară pentru a trăi o viață definită de pace, indiferent de răspunsul pe care ceilalți îl dau brațului întins al împăcării pe care tu îl oferi.

Treci prin probleme de sănătate? Mesajul speranței ar putea fi vindecarea sau, mai profund, ar putea fi transformarea care are loc în inima ta, în timp ce te lupți cu tine însuți și cu concepțiile pe care le ai cu privire la ce înseamnă că Dumnezeu este bun.

Te afli într-o perioadă de instabilitate financiară? Mesajul speranței ar putea fi o oportunitate de muncă care vine cu un salariu stabil sau, mai profund, ar putea fi conștientizarea ta mai adâncă a faptului că ești în totalitate dependent de Dumnezeu.

Ești într-un sezon al bucuriei și al împlinirii? Mesajul speranței ar putea fi încredințarea că Dumnezeu te-a condus la acest punct sau, mai profund, ar putea fi liniștea că, deși vor veni și perioade dificile, Domnul nu te va părăsi nici atunci. Vei putea astfel să savurezi din plin bucuria de azi, fără anxietatea problemelor care te-ar putea aștepta mâine.

Întrebări pentru reflecție:

În ce fel de sezon te afli acum?
Cum arată mesajul speranței pentru contextul tău actual?

2 Decembrie

Speranță pentru cei care nu mai îndrăznesc să mai spere

Zaharia – când veștile sunt prea bune ca să fie adevărate

Luca 1:18-21

Zaharia trăia cea mai înaltă onoare a vieții lui; o viață care fusese umbrită de faptul că nu avea copii, dar o viață trăită în neprihănire, dincolo de dezamăgirea și de stigma care îi erau automat asociate familiei. Fiind la templu împreună cu grupul de preoți cu care slujea (1 Cronici 24), onoare care le revenea doar de două ori pe an, numele lui este tras la sorți pentru a efectua slujba tămâierii. Acest lucru este extraordinar! Se întâmpla o singură dată în viața unui preot din pricina numărului mare de preoți care erau în rotație… Și era acum pe cale să i se întâmple tocmai lui Zaharia! El urma să intre singur într-o cameră a templului în care nu mai avusese niciodată acces până atunci ca să-și îndeplinească slujba, în timp ce toți ceilalți preoți rămâneau afară în rugăciune. Oh, însă această zi urma să îi depășească cu mult chiar și cele mai îndrăznețe așteptări!

Zaharia nu apucă să fie singur prea mult timp, căci un înger își face imediat apariția și întrerupe ritualul pentru care preotul se pregătise întreaga lui viață. Zaharia are reacția pe care au avut-o toți predecesorii lui care au mai avut astfel de întâlniri. El e de-a dreptul înspăimântat (ce fel de creaturi magnifice or fi îngerii, dacă și cei neprihăniți sunt umpluți de frică în prezența lor?). Însă, îngerul își face cunoscute bunele intenții și îi dă o veste extraordinară: rugăciunile lui vor primi răspuns și va deveni tată, iar fiul lui va fi un om deosebit, care va avea o misiune specială.

Dar cum poate fi el sigur de faptul că acest lucru se va întâmpla? La urma urmei, și el, și Elisabeta sunt bătrâni. Zaharia cere un alt semn, pe lângă îngerul coborât din cer care îi stă acum înainte și cu care conversează!

Pentru moment, Zaharia acordă mai multă credibilitate obstacolelor din viața lui decât cuvântului venit de la Dumnezeu. După zeci de ani în care infertilitatea le-a stat în calea concepției, acum mai aveau și vârsta înaintată care li se împotrivea. Cu privirea ațintită spre propriile neputințe, Zaharia uită pentru o clipă că Dumnezeu mai dezlegase multe pântece sterpe în istoria poporului Său și că una din situații a fost de o asemănare izbitoare cu a lui. Avraam și Sara erau și ei înaintați în vârstă.

În această instanță, Zaharia alege dovada în locul promisiunii. Dorește să umble prin vedere, nu prin credință.

Și îngerul i-o oferă. Nu este însă una prea plăcută. Momentana lipsă de credință a lui Zaharia îi aduce cel puțin nouă luni de muțenie. Oh, și ce diferite alegeri va face cu privire la cuvintele rostite atunci când își va recăpăta glasul! Lunile de liniște își vor face cu brio efectul. De ce? Pentru că Dumnezeu ne e alături ca un părinte iubitor și în perioadele în care suferim consecințele propriilor noastre alegeri. El nu ne părăsește. Cum ar putea să o facă, știind că atunci avem cea mai multă nevoie de El? Ne înmoaie inima și ne îndreaptă privirile de la problemele și neputințele noastre către El.

Dumnezeu este diferit de oameni. El nu ne pedepsește de dragul de a ne pedepsi. Lui nu îi face plăcere să își vadă copiii suferind. El nu își ține departe binecuvântările din ranchiună sau din neiertare. Din contră, e un Dumnezeu milos și gata să ierte oricând! Profetul Iona o spune cel mai bine atunci când, plin de ciudă, aproape că îi reproșează Domnului că îi iartă și îi salvează pe ninivitenii care se pocăiesc.

Pedepsele Domnului au întotdeauna o intenție restaurativă, dincolo de caracterul punitiv. El urmărește, mai presus de toate, reluarea relației noastre cu El, într-o manieră autentică; dorește repoziționarea noastră în spațiul încrederii în El și în Cuvântul Său.

Suferința este, după cum spunea C.S.Lewis, megafonul lui Dumnezeu.

Domnul este speranță pentru cei care nu mai au nici curajul și nici puterea să mai spere. Dacă obstacolele care îți stau înainte fac visul tău să pară irealizabil, dacă te simți strâns în menghină sau dacă te simți uitat de El, iată vestea bună pentru tine: Dumnezeu nu te-a părăsit niciodată, El a fost și este lângă tine. Orice ai făcut, orice ai crezut, orice ai gândit poate fi răscumpărat de Cel care este expert în a transforma răul în bine. El dezleagă pântece sterpe, dar, mai măreț decât atât, El schimbă inimi. Apropie-te de El cum poți: cu teamă, cu rușine, cu supărare, stingher și poate cu cuvinte care îți par sărace. Nici nu e nevoie de altceva, El te primește așa cum ești și îți pregătește un ospăț pe cinste. Iar îngerii, ei bine îngerii, dau petrecere în cer de fiecare dată când noi ne întoarcem la Tatăl și alegem să credem Cuvântul Lui, în locul inadecvării și limitelor noastre.

Slăvi

Zaharia Stancu

Am ridicat spre cer împreunate mâini,

Şi Dumnezeu în noapte mi-a fost atât de aproape,

Că slava i-am cules-o în ulcioare, din fântâni,

Şi i-am sfârmat cu plâns luceferii-ntre pleoape.

1 Decembrie

Speranță pentru cei care așteaptă

Elisabeta – credincioșie într-o lume care te judecă după ceea ce ți se întâmplă

Luca 1:5-25

„Trebuie să fi făcut ea ceva de a făcut-o Dumnezeu infertilă!“

„Sigur e pedepsită pentru vreun păcat ascuns, prea face pe sfânta!“

„Nu merită să fie mamă, prea le are pe toate în viață. Trebuia să o smerească Dumnezeu cu ceva!“

Dacă își ciulea urechile, Elisabeta le putea auzi pe vecine și uneori chiar pe membrii familiei extinse spunând astfel de lucruri pe la colțuri de stradă, pe la întâlnirile din cadrul sărbătorilor sau prin piețe atunci când era zărită în mulțimea gălăgioasă. Iar în zilele când era copleșită de durere sau povara așteptării apăsa mai greu decât de obicei, și le spunea singură. „Nu voi fi niciodată mamă… Deja e prea târziu”. Văzându-i suferința, cei mai binevoitori încercau să o încurajeze, însă cuvintele lor îi sunau forțate și, din când în când, aveau efectul opus față de cel scontat.

O societate care o judeca după circumstanțele în care se află în loc să o judece după felul în care își gestiona situația. Și ce fel de caracter o fi având Elisabeta ca să aleagă pe parcursul a zeci de ani neprihănirea? În ochii oamenilor era vinovată; nici ei nu știau exact de ce anume era vinovată, dar trebuia să fie ceva, nu? Însă, în ochii Domnului, era curată.

Zeci de ani de rugăciuni fără răspuns, care nu duc la cinism, nu duc la renunțare și nu duc la deznădejde pot fi explicați într-un singur mod: Elisabeta a găsit un adevăr mai profund, un scop mai înalt, o tânjire mai adâncă care îi era împlinită. Ea a mers dincolo de a-L vedea pe Dumnezeu ca mijlocul prin care își putea atinge scopurile, acela fiind de a avea copii. Elisabeta a ajuns să facă din Dumnezeu scopul. El a devenit pansament pentru durerea inimii ei: o durere care nu dispărea, însă o durere pe care nu o ducea singură. O ducea cu Dumnezeu, o ducea cu Zaharia și, poate, o ducea cu alte femei la fel de înțelepte ca ea. Într-o comunitate care era adesea cu Legea pe buze, dar nu și în inimă, existau încă oameni ale căror dragoste și ascultare de Dumnezeu nu depindeau de favorurile cu care El îi binecuvânta.

Elisabeta a învățat că Dumnezeu nu e ca oamenii, El nu face troc între ascultarea noastră și binecuvântările oferite. „Bine faci, bine găsești“ este o ecuație de ordin pământesc – și asta în cele mai bune cazuri, dar am fost cu toții în situații de tipul: bine faci, rău găsești. Însă, ecuația lui Dumnezeu este ecuația harului. Dumnezeu nu își dorește de la noi o relație tranzacțională, ci una transformatoare. Tocmai această transformare ne dă puterea de a rămâne neprihăniți în sezoanele dificile ale vieții. Atunci descoperim cu stupoare că în mijlocul lipsurilor, al neîmplinirii și al suferinței, harul Lui ne este îndeajuns. E cu durere, e cu depresii și anxietăți, e cu lacrimi, dar e și cu har.

Speranța Elisabetei s-a mutat treptat, de la a avea un copil la a fi un copil al Celui Preaînalt. Ea nu a renunțat la tânjirea inimii ei. Cum ar fi putut? A subordonat însă această speranță uneia mai profunde: Dumnezeul care o iubește, din al cărui popor face parte este un Dumnezeu bun, un Dumnezeu care lucrează prin căi misterioase, pe care ea nu le înțelege, dar care au puterea de a transforma răul în bine atunci când umblăm în căile Sale.

Fără să știe, Elisabeta a prefigurat în mod minunat cuvintele Fiului lui Dumnezeu, ale Celui căruia fiul ei avea să-i pregătească calea: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra!“. Ea a căutat mai întâi să trăiască cu Dumnezeu, iar mai apoi să aibă copii. Și ce bine i-a prins! Caracterul i-a fost format în anii așteptării și, alături de Zaharia, au putut crește copilul despre care s-a spus că este „cel mai mare născut din femeie“.

Întrebări pentru reflecție:

Fă pentru câteva minute liniște în sufletul tău. Întreabă-te care este cel mai înalt obiect al speranței tale. Un mod bun de a determina acest lucru este prin întrebările ajutătoare: ce îmi doresc cel mai mult? Pentru ce muncesc cel mai mult? Când îmi permit mie însumi să visez la viitor, cum arată el?

Dacă răspunsul este mai degrabă despre a avea (familie, copii, diplome, reputație, job, carieră, bani, un nume bun, sanătate etc.) decât despre a fi, continuă să citești următoarele rânduri. Încearcă să nu te judeci prea aspru pe tine însuți dacă nu ai dat cel mai spiritual răspuns. Cel mai probabil îți dorești lucruri bune, dar poate ele nu sunt subordonate celui mai bun dintre toate: conștientizarea și trăirea iubirii lui Dumnezeu, a iubirii de Dumnezeu și de oameni. Roagă-te pentru claritate și exprimă-ți dorința de a avea ordinea corectă în rândul lucrurilor la care speri.

„Tată, ajută-mă să te doresc pe Tine mai presus de toate. Ajută-mă să Te cunosc suficient ca să știu că ești demn de încredere. Tu ești singurul neschimbat, atotputernic și sfânt; astfel, ești singurul care niciodată nu îmi va dezamăgi speranța. Ajută-mă să accept neîmplinirea speranțelor mele pământești și să îmbrățișez speranțele Tale duhovnicești. De asemenea, în bogăția harului Tău, dă-mi, Tată, și speranțe pământești pe care să le împlinești după voia Ta! Învață-mă să le aștept și să le primesc cu recunoștință.“

Autor: Ana-Maria Putineanu

A venit la noi Lumina - O călătorie de 25 de zile prin Advent

Postări recente

Comments