top of page

Călătoria Săptămânii Mari 2024

Actualizată în: 5 mai


Introducere


Suntem în ziua dinaintea Săptămânii Mari sau Sfinte. Nașterea și viața lui Iisus ar fi fost incomplete fără această săptămână - în care ne oprim la Cruce: la suferință și la moarte. Ceea ce ar fi trebuit să fie pedeapsa noastră, a fost preluată de Iisus. Dar nu poposim la mormânt pentru totdeauna, pentru că mormântul este gol! Domnul nostru este viu și biruitor peste moarte și păcat. O dată pentru totdeauna!


Evenimentele și învățăturile Săptămânii Mari sunt bine documentate în cele patru Evanghelii. Aproximativ o treime din Matei și din Marcu, un sfert din Luca și jumătate din Evanghelia lui Ioan prezintă ultima săptămână. Din cele 89 de capitole care alcătuiesc Evangheliile, 29 dintre ele redau Săptămâna Patimilor. Prin urmare, săptămâna aceasta e esențială pentru noi, urmașii lui Iisus. 


Te invit să parcurgi o călătorie a inimii, observând evenimentele și reflectând la învățăturile esențiale din această săptămână. Te încurajez în fiecare zi la un timp de meditare și închinare. Nu lăsa această săptămână să treacă ușor, ci răspunde invitației de a te întâlni cu Iisus - ”Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”...și păcatul nostru.


”Simon Petru I-a răspuns: ”Doamne, la cine să ne ducem?! Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am ajuns să credem şi să ştim că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Ioan 6:68-69)


”Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Cristos, pe Care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3)


 


Mâine intrăm în Săptămâna Mare potrivit calendarului Bisericii Ortodoxe Române. Mâine sunt Floriile, duminica dinaintea Săptămânii Patimilor. Săptămâna “pasiunii” (cuvânt care la origine înseamnă suferință). Săptămâna Victoriei. 


Toate cele patru Evanghelii relatează despre Duminica Floriilor, despre intrarea triumfală în Orașul Sfânt. În aceeași măsură, toate patru ne prezintă momente dintr-o zi precum cea de azi, ziua dinainte de duminică: orbi care capătă vederea, Iisus în vizită la prietenii Săi dragi - Lazăr, Marta și Maria, inima înșelătoare și falsă a lui Iuda, mulțimea de iudei veniți să îi vadă pe Iisus și pe Lazăr cel înviat. Dar Evangheliile par că se opresc din ritmul intens pentru un tablou special care a captivat atât atenția celor prezenți acolo, cât și a urmașilor lui Iisus de atunci încoace…


”Cu şase zile înainte de Paşte, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, cel pe care Iisus îl înviase dintre cei morţi. Au dat acolo o cină pentru El. Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce mâncau la masă cu El. Maria a luat o litră de parfum de nard pur, foarte scump, a uns picioarele lui Iisus şi I-a şters picioarele cu părul ei. Casa s-a umplut de mirosul parfumului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, cel care urma să-L trădeze, a zis: ”De ce nu s-a vândut acest parfum cu trei sute de denari, iar banii să fie daţi săracilor?” Spunea însă lucrul acesta nu pentru că-i păsa de cei săraci, ci pentru că era un hoţ şi, fiind cel care ţinea punga, fura el ce se punea în ea. Iisus i-a zis: ”Las-o în pace, pentru că ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele! Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna.” (Ioan 12:1-8)


Maria L-a iubit pe Iisus. L-a iubit atât de mult încât, în abandonarea sinelui și cu o inimă plină de adorare, a dăruit ce avea mai prețios. Îngenuncheată în fața mulțimii care o privea, ea nu a acordat atenție ochilor din jur care se minunau de acel moment intim. Singura ei audiență, singurul ei public, singura ei pasiune, singurul obiect al închinării ei era o Persoană - Iisus. Și înaintea Lui era proșternată, cu toată inima, cu toată ființa. Maria avea o inimă nedivizată și nedistrasă.


Mirosul puternic al parfumului ce se revărsa pe picioarele lui Iisus a umplut camera. În același timp, inima ei revărsa închinare și mulțumire. Darul ei a fost extravagant. Complet. Pentru că ea și-a oferit, de fapt, inima. În întregime…


Părul ei lung și frumos, nevăzut de alții până atunci, a alunecat pe jos. Abandonul a fost complet. Nedemn pentru o femeie ca ea. Părul era ceva personal. Părul era oferit și arătat doar bărbatului de care erai legată pe viață. Însă acum, părul la vedere declara că inima ei aparține Celui care i-a salvat fratele. Și a salvat-o și pe ea: nu de la moarte fizică, ci de la moartea și amorțirea atât de grea a sufletului ei. 


Îngenuncheată în adorare, ea și-a proclamat dragostea și loialitatea. Și a mai declarat ceva ce urma să se întâmple: mântuirea ei, viața ei, viața fratelui ei, viața celor care stăteau fie în uimire indignată, fie în detașare față de acel moment intim și special - toate și toți depindeau de un singur lucru. De o singură Viață. De un sacrificiu. De jertfa Lui. Cel Căruia ea I se închina era Salvatorul. Iar moartea Lui era iminentă. Nu se poate plăti altfel pentru păcat, decât cu viață pentru viață. Sânge pentru sânge. 



Când începem să înțelegem ceea ce am primit de la Iisus, ceea ce El a făcut pentru noi, nu putem răspunde altfel decât cu o predare totală. Nimic nu este prea prețios față de incredibilul dar de a-L avea pe El! Însă Iisus nu mai este astăzi fizic, aici. Noi nu mai putem veni la picioarele Sale cu sticlele noastre de parfum prețios. Dar El încă ne așteaptă în închinare. În abandon total. Iar aceia dintre noi care vrem să trăim vieți abandonate închinării și urmării Lui, în fiecare domeniu, în fiecare zi, noi devenim parfumul, mireasma care umple lumea cu prezența, pacea, dragostea și speranța Lui. 


”Căci, pentru Dumnezeu, noi suntem mireasma lui Cristos printre cei ce sunt mântuiţi şi printre cei ce pier.” 2 Corinteni 2:15






 



Mâinile ridicate în acea zi țineau crengile verzi, rupte din pomii și tufișurile din jurul cetății. Era primăvară. Verdeața era proaspătă și îmbietoare. La unison se înălțau glasurile, precum și inimile lor: ”Osana! Salvează!” Speranța era și ea proaspătă și îmbietoare. Izbăvirea era aproape, va veni de îndată ce Învățătorul va accepta să devină conducătorul eliberator de sub opresiune. Mâinile strângeau puternic ramurile de finic, așa cum inima lor strângea cu dorință visul de libertate proiectat în bărbatul smerit ce trecea printre ei pe un măgar.


Alte mâini își acopereau gura, pentru că buzele murmurau ura și planul mișelesc de ucidere a Învățătorului. El devenise o amenințare clară. Câștiga prea multă popularitate și aceasta era de neacceptat. Însă mâinile nu puteau ascunde inima lor întunecată. Ea se vedea dincolo de buzele acoperite pentru că inimile, până la urmă, nu pot rămâne în întuneric.


Mâinile a doi dintre ucenici țineau măgărușul și pe mama lui. După ce au găsit animalul așa cum le spusese Învățătorul, au ținut strâns de el, așa cum ții strâns de o comoară prețioasă. Fuseseră martori la multe minuni, dar astăzi părea să fie ceva mai special. Părea să urmeze ceva ce nu au mai experimentat până acum. Inima lor încă nu înțelegea.


Mâinile oamenilor din cetate, veniți pentru Praznic, stăteau în șolduri nedumerite: cine este acesta? Cine merită asemenea atenție și agitație? Un dor după Dumnezeu le mișca inima an de an când veneau să se închine Lui. Oare felul în care prezența Învățătorului le mișca inima să însemne ceva mai mult?


Mâinile Lui au luat copiii în brațe, au atins trupurile bolnave și ciuntite de necaz, au mângâiat ochii orbilor care și-au căpătat vederea. Mâinile Lui puteau să stea la distanță, dar au căutat apropierea pentru că inima Lui căuta inima oamenilor. Dar aceste mâini urmează să fie străpunse pe o un lemn dur și dureros. Curând. Mai curând decât prevedea cineva din mulțimea exaltată.


Mâinile Lui sunt întinse spre tine…



  • Ia-ți câteva minute și privește-ți mâinile. Cum sunt ele? Au nevoie să fie răsfățate cu o cremă, pielea bătătorită strigă oboseala nu doar a lor, ci oboseala întregului trup, sau a inimii tale?


  • Ține o mână în fața ta și gândește-te la ceea ce te-a preocupat în ultima perioadă. O promovare sau o excursie? Viitorul care pare mai nesigur ca niciodată? O problemă medicală a ta sau a cuiva drag? O dorință neîmplinită? Confuzie? Un examen sau o prezentare importantă? O investiție financiară semnificativă? Singurătatea? O relație grea? Sau o relație care îți aduce fluturași în stomac? Un proiect frumos, dar care îți acaparează toată mintea? Unde te găsește Sărbătoarea acum? Ce îți umple mâinile sau inima?


  • Este ceva ce ții cu pumnul strâns? Ceva ce știi că Dumnezeu îți cere să Îi încredințezi Lui, dar deja te-ai obișnuit cu starea asta? O teamă? O dorință? Un vis? Un plan? O nemulțumire? O neiertare? O relație? Predă-I Lui azi acel domeniu al vieții tale pe care nu I l-ai lăsat încă pe deplin. Nu trebuie să fie un domeniu greu. Uneori inima este prea strâns legată chiar și de ceva frumos și bun, dar care ne acaparează prea mult.


Invitația Lui este să vii cu inima întreagă înaintea Sa. El își ține brațele întinse spre tine și vrea să te primească. Când ești gata să vii în rugăciune, deschide și pumnul, fizic. Ca o imagine vizuală a predării tale.


Singurul mod în care putem rezista intrării în Sărbătoarea Patimilor cu mâinile ridicate înspre un rege care slujește dorințelor și viselor noastre, este să intrăm în Sărbătoare cu mâinile deschise și inimile abandonate înaintea unui Rege care slujește dorințelor Sale pentru noi, pentru că ele sunt cele mai bune.






 



După ce a petrecut noaptea în Betania, Iisus se întoarce în Ierusalim.


Ierusalimul e în mare forfotă. Peste câteva zile urma să fie cea mai mare sărbătoare a evreilor, Paștele, comemorarea eliberării din sclavia egipteană prin intervenția supranaturală a lui Dumnezeu. Oameni din toate colțurile lumii de atunci au venit la cetatea sfântă să se închine, să urmărească plini de curiozitate ritualurile sărbătorii sau să își dezvolte afacerile prin comercializarea de bunuri.


În această zi de luni, Iisus continuă să provoace sistemul religios, practicile afaceriste și inimile care-și caută mai degrabă confortul. Mulți Îl găsesc atât de proaspăt și diferit de structurile rigide ale religiei. Mesajul Lui e provocator și plin de putere. Dar și greu de asumat.


Chiar şi dintre conducători, mulți au crezut în El, dar, din cauza fariseilor, nu mărturiseau aceasta, ca să nu fie dați afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu.” (Ioan 12:42-43)


Mesajul Evangheliei mereu stârnește. Pentru că niciun alt lucru, nicio altă relație, sistem religios, stabilitate financiară, statut sau succes, nimic altceva nu poate aduce împlinire așa cum aduce Vestea Bună a lui Iisus. Inima unora dintre liderii religioși a fost și ea stârnită de mesajul Evangheliei. Ce prospețime și viață oferea Învățătorul! Însă mesajul Lui mereu cere un răspuns. Doar să cunoaștem Evanghelia și să nu fim transformați, nu e suficient. Cunoștința despre El poate impresiona, dar nu schimbă. Credința însă da. Credința e vizibilă. Dar uneori credința costă. De fapt, întotdeauna costă, dar nu mereu prețul este atât de sacrificial.



  • Cum te costă credința ta? În ce domenii?


  • De-a lungul zilei, reflectează la felul în care te caută Tatăl, la felul în care îți amintește că te iubește și e alături de tine. Notează undeva cum i-ai simțit prezența. Sau cum nu i-ai simțit-o. Vino onest la finalul zilei cu lista ta și povestește cu El despre ea.


  • Ia-ți un moment și roagă-L pe Dumnezeu să îți arate o persoană care are nevoie de o încurajare astăzi. 


  • Urmărește interacțiunile de azi. Cere-I lui Dumnezeu oportunități pentru a spune celor cu care interacționezi despre El. 


  • Care sunt oamenii glorioși din inima ta a căror apreciere, admirație sau aprobare o cauți? De cine ți-e teamă? Nu acea teamă fizică, ci preocuparea constantă a părerii cuiva despre tine, părere care îți influențează deciziile, atitudinea, starea. Ascultă vocea Duhului Sfânt. Îndrăznește să fii onest, în prezența unui Tată care deja îți știe inima, dar te iubește. Și te iubește atât de mult încât nu mai dorește să stai în locul acesta al inimii. Ești în prezența unui Tată care vrea să trăiești în libertate față de teama de oameni. Vorbește cu El despre aceste relații. Predă-I Lui fiecare nume și fiecare interacțiune. Cere să-I vezi frumusețea astfel încât slava și caracterul Lui să facă să pălească greutatea cuvintelor sau părerilor altora. 


  • Îți revelează Duhul Sfânt oameni către care trebuie să mergi să îți ceri iertare? Ai curaj să o faci, Tata e cu tine și se bucură de asta. Îți descoperă Duhul Sfânt oameni pe care tu trebuie să ii ierți? Ai curaj să o faci, amintindu-ți că și tu ai primit iertarea nemeritată din partea Tatălui. Îndrăznește să intri în acest proces de viață, de eliberare, de prospețime. Dumnezeu e cu tine. Mereu.


Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Cristos, Care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne salveze din acest veac rău, potrivit cu voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru. A Lui să fie slava, în vecii vecilor! Amin. [...] Caut eu oare să câştig bunăvoinţa oamenilor, sau a lui Dumnezeu? Dacă aş mai încerca să plac oamenilor, atunci n-aş fi un rob al lui Cristos!” (Galateni‬ ‭1:3-5, 10)






 



Ce zi plină din această săptămână! Iisus se întoarce în cetatea sfântă, are o serie de interacțiuni grele care devin context de dare de învățătură, iar apoi vorbește în pilde pe Muntele Măslinilor.



Ziua, Iisus învăţa pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea în muntele care se cheamă Muntele Măslinilor.”

(Luca 21:37)





Astăzi începem cu un exercițiu de imaginație. Cum crezi că ar arăta pagina din jurnalul lui Petru, de exemplu?


Astăzi Învățătorul a închis gura cărturarilor. Au venit ei cu gând rău și au ridicat niște întrebări la care chiar am avut emoții. Eram pregătit să Îi iau apărarea Învățătorului în cazul în care nu ar fi știut ce să le răspundă. Mai ales când au întrebat despre birul Cezarului! Ah, aș fi sărit la gâtul lor oricum, că ne-au amintit de nedreptatea robiei noastre. Am strâns puternic pumnul, cu sufletul la gură ascultând și anticipând ce avea să le răspundă. Orice ar fi zis, aș fi fost gata să Îl apăr dacă ei ar fi îndrăznit să Îi facă vreun rău. Dar El a răspuns atât de bine! Vai, oare de unde are atâta înțelepciune?


Apoi a avut alte interacțiuni la fel de grele. Parcă oamenii au devenit mai răi. Mai agitați. E prea mare forfota din Ierusalim. Spre seară am ieșit la Munte. Și acolo, ca și cum nu ar fi fost suficient până acum, Învățătorul ne-a mai dat o serie de învățături. Apoi, când a vorbit în pilde, am încercat să mă concentrez și mai mult. Voiam să rețin fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare povestire. Mereu îmi vibrează inima când Îl aud. 


L-am întrebat dacă ar vrea să merg în Betania, în casa lui Lazăr, să îi pregătesc așternutul. Era tare obosit, se vedea pe fața Lui. Părea mai obosit decât de obicei. M-am gândit că I-ar prinde bine o noapte de odihnă. Speram să aprecieze gestul și intenția mea, dar El s-a uitat la mine blând și m-a întrebat dacă aș vrea și eu să merg cu El în grădină. Acela era locul nostru. De fapt, era locul Lui de rugăciune, iar nouă ne plăcea să mergem cu El și să Îl privim, până adormeam înghesuiți unul lângă celălalt pentru a ne mai astâmpăra frigul. În moțăiala mea, mai aruncam un ochi asupra Lui. El era tot acolo. De data aceasta nu Îi auzeam cuvintele. Părea că ascultă. Cineva părea să Îi vorbească, iar fața Lui exprima o seninătate imposibil de pus în cuvinte. Părea că vorbește cu cineva familiar. Și apoi am adormit din nou…"


Cuvintele de mai sus sunt o frântură de imaginație, însă nu e imaginație cât de multe nopți a petrecut Iisus în rugăciune, în intimitate cu Tatăl. Înainte de a-Și începe lucrarea, înainte de a-Și chema ucenicii, în perioadele intense de lucrare, în această săptămână dinainte de crucificare, Iisus Fiul a petrecut timp semnificativ cu Tatăl. El știa că are nevoie de această comuniune. Și știa că identitatea Lui și a ta e deplină în prezența Celui care rostește adevărul despre tine și despre El.



  • Este foarte ușor să avem sufletul grăbit. Iar un suflet zorit nu conștientizează cât e de iubit. Și nu vede cum poate iubi mai bine dacă nu știe cât este de iubit. Tu știi cât ești de iubit? Îți vibrează inima când auzi acest adevăr? Cade ca o ploaie proaspătă pe pământul inimii tale? Petrece câteva minute în liniște. Fără grabă, doar stai. În Romani 5:5, Cuvântul ne spune „nădejdea aceasta nu ne dezamăgeşte, întrucât dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ne-a fost dat”. La Crucea lui Iisus ai dovada supremă de iubire. El te-a avut în gândul și inima Lui când a fost pe cruce. Te iubește. Primește acest adevăr.


  • Timp de câteva minute, observă-ți viața de rugăciune. Cât de mult te rogi pentru tine și cât de mult pentru alții? Care sunt oamenii care nu Îl cunosc pe Iisus pentru care îți plânge inima, așa cum a plâns inima Lui pentru cei pierduți din cetatea Ierusalimului? Dacă nu ai încă o listă cu oameni și nevoi, începe una azi. Inima ți se va lipi de oamenii pentru care te rogi, în sensul cel mai sănătos. Legătura rugăciunii acoperă distanțe și diferențe și conectează inima, pentru că acolo e și inima lui Dumnezeu.


Cuvântul nu ne spune ce a făcut Iisus în următoarea zi, dar în noaptea Paștelui Îl găsim „ca de obicei” (Luca 22:39) în același loc: în rugăciune, în grădină. Oamenii apropiați Lui știau unde să Îl găsească. Singura sursă a puterii o găsim și noi în același loc și noi: în rugăciune. Locul predării și locul comuniunii. Următoarea dată când Îl vedem pe Învățător, El devine Mielul lui Dumnezeu, care va fi dat pentru a ridica păcatul lumii. Păcatul meu și păcatul tău…





 



Azi Sinedriul* se sfătuiește despre cum să Îl omoare pe Iisus și Iuda Îl trădează.


După ce a terminat de spus aceste cuvinte, Iisus le-a zis ucenicilor Săi: „Ştiţi că peste două zile va fi Paştele, iar Fiul Omului va fi trădat ca să fie răstignit“. Atunci conducătorii preoţilor şi bătrânii poporului s-au strâns în curtea marelui preot, numit Caiafa, şi au uneltit să-L aresteze pe Iisus prin vicleşug şi să-L omoare. Însă ei ziceau: „Nu în timpul sărbătorii, ca nu cumva să se facă tulburare în popor“. (Matei 26:1-5)



Textul care prezintă ziua de azi este scurt. Nu este nevoie de multe cuvinte pentru a descrie trădarea și mișelia. Planul lor era simplu: nu acționăm în timpul sărbătorii Paștelui, pentru că ar putea să se lase cu scandal. Le era teamă de norod, însă nu le era teamă de Dumnezeu. Ce priorități inversate! Dar propunerea lui Iuda le grăbește planurile. Ei nu știu că în planul suveran al lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii avea să fie jertfit de Paște, în ziua sărbătorii eliberării din sclavie. Pentru că Mielul avea să elibereze întreaga lume din sclavia păcatului cu consecințele lui eterne. Viziunii lor orbită de câștig personal îi scapă acest detaliu. La fel și lui Iuda. Îi scapă că urmează Paștele? A uitat cum a vorbit Învățătorul despre moartea Sa? Oare ce l-a determinat să Îl trădeze acum?


Oare de câte ori e viziunea noastră orbită de câștig personal? Ce suntem dispuși să trădăm pentru un câștig mărunt? Ce avem, de fapt, de câștigat?


Uneori nu ne putem da seama singuri de zonele noastre de orbire. Chiar și cu cea mai bună intenție. Când am o pată pe spate, am nevoie să îmi spună cineva. E de bine când cuiva îi pasă suficient de mine și vine să îmi spună. Avem nevoie de oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu și care ne iubesc, care să ne întrebe despre domenii din viața noastră care sunt pătate. Avem nevoie de discuțiile grele și inconfortabile în care ies la lumină ceea ce ținem ascuns în viața noastră. Și discuții în care ni se aduce speranța iertării, a transformării, a păcii cu Dumnezeu. Convingerea de păcat pe care Duhul Sfânt o dă vine mereu și cu speranță. Speranța nu vine de la noi, din efortul nostru de a ne schimba, din capacitatea noastră de a ne schimba. Vine de la Dumnezeu - speranța o avem în iertarea Lui și capacitatea de transformare pe care El o aduce.


Urmează două zile intense. Vor fi multe ocazii în care să reflectezi la păcatul din viața ta. Permite-I Duhului Sfânt să îți vorbească, dar ascultă-I și vocea blândă aducătoare de speranță. El nu acuză, nu condamnă, ci convinge. Și, El se folosește de frați și surori, copii de Dumnezeu, pentru a ne fi alături. Mărturisește-ți păcatele, primește vindecarea, iar mai apoi lasă-te iubit de Dumnezeu prin ei. Celebrează iertarea. Celebrează lumina adusă în cotloanele fost-întunecate ale vieții tale. Lumina aduce viață și prospețime. Celebrează alături de familia lui Dumnezeu.


~


*Sinedriul (din greacă συνέδριον, synedrion = tribunal, adunare) sau Sanhedrin (din ebraică סַנְהֶדְרִין‎) a fost un tribunal la vechii evrei, respectiv un consiliu suprem prezidat de Marele preot, care judeca cazurile importante, interpreta legea și delibera asupra chestiunilor publice.

Sinedriul a funcționat în Palestina Romană, din timpul Macabeilor (aproximativ 165 î.Hr.) până la sfârșitul patriarhatului (425 d.Hr.). Membrii săi se întâlneau doar în anumite situații în Templul din Ierusalim, activând ca un corp legislativ religios, curte de judecată și administrator de ritualuri.

Sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de persoane, și anume marele preot, douăzeci și patru de „căpetenii preoțești", douăzeci și patru de „bătrâni" ca reprezentanți ai populației civile (numiți și „bătrânii norodului") și douăzeci și doi de „cărturari", experți cunoscători ai prevederilor civile și religioase ale Legii.

Sinedriul era o autoritate religioasă de temut, fiindcă în timpul dominației romane i s-au conferit puteri sporite, având libertatea să hotărască nu numai asupra litigiilor religioase, ci chiar și asupra unor drepturi civile. Pentru multe dintre cazurile în care s-a pronunțat Sinedriul, autoritatea civilă romană nu mai cerceta cauza, ci emitea verdictul în conformitate cu decizia Sinedriului. (Sursa informațiilor despre Sinedriu: Wikipedia)





 






La cina cea de Paşte, în camera de sus,

înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.

Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină

pe azimile calde, pe mielul... fără vină...

Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.

Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,

un rob sau o copila, ca, dup-a vremii lege,

cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,

să le aline talpa de colbul de pe drum.

Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,

se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?

Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?


O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare

când vasele cu apă, când praful pe picioare.

Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:

— N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?

— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

— Dar tu? Tu cel mai tânăr? — Eu stau lângă Stăpân...

— Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.

— Chiar eu?... Sunt cel din urmă la Domnul între ei?

— Dar tu ce ţii doar punga? — Eu am făcut de-ajuns.

Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns...

— Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?

— Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială...

— Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu...?

Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.

Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,

S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer

Şi-nfăşurând ştergarul, S-a aplecat uşor

să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.


De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.

Şi-acum — a câta oară? — Se-aşază iar Iisus

să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:

— N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?...

Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?...

Frumos va fi odată acolo sus în Rai!


Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.

Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?

E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!

Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?

Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,

batiste-n care lacrimi în taină se preling,

sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,

sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,

sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,

bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.

Se cere osteneală şi jertfă uneori.

Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.

Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,

cât mătura şi acul şi rufa de spălat,

cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.

ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.

Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,

să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;

să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.

... Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?

— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

— Chiar eu?... Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân...

— Chiar eu?... Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.

— Chiar eu? — Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.

Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,

iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,

încet — a câta oară? — Se-apleacă iar Iisus

şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.

Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,

Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.

La jugul fără slavă Iisus iar Se-njugă,

El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.

Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!

Iisus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!

Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!

Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!...


*


Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!

Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!

Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;

dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!


Autor: Costache Ioanid  |  Album: Taine



 



Lemnul greu și aspru apăsa pe umerii Săi sângerânzi. Așchiile intrau nemilos în carnea fragedă, necruțându-L de durere. Intensă. Fizică. Grea. Fiecare mișcare era o agonie. Fiecare îmbulzeală pe străzile înguste ale cetății erau ca niște șocuri de durere. Durere activă, nemiloasă. Trupul său părea aproape fără viață, incapabil de a mai purta lemnul crucii.


Învățătorul se opri. Durere în trup. Ascuțită. Durere în suflet. Despărțire de Tatăl. Păcat urât și greu, putregai milenial, din cele mai vechi timpuri, din acel moment din Grădină, până în viitor, la momentul glorios. Păcat și Moarte.


Își ridică ochii și îi văzu - erau ei, cei dragi ai lui, prietenii lui fideli, care nu au mai avut curajul să Îi stea aproape. Și femeile acestea devotate, care cu atâta drag L-au urmat - îi vedea de-a lungul procesiunii de moarte. De obicei mortul este purtat în bocete și tânguială, după ce a trecut pragul înspre veșnicie. El se purta singur spre moarte. El, Cel dinainte de veșnicie, Creatorul Timpului si Spațiului, Viața Însăși, Fiu de Dumnezeu, una cu Tatăl, devenind Cale spre veșnicie. Pentru ei. Pentru noi...


Durerea și deznădejdea lor de acum adăuga durerii pe care El deja o purta. Îl durea că nu aveau speranță, că încă nu vedeau cu ochii credinței că ceea ce se întâmpla acolo, atunci, era deja planificat, prevăzut și prevestit. Vălul de pe ochii și inima lor îl durea. Ah, ce face păcatul! Ce nevoie e de această Jertfă! A mai făcut un pas. Da, era nevoie de această Jertfă...și încă un pas...


Procesiunea nu era sfântă și demnă. Era menită să aducă și mai multă rușine și batjocură. Sentința de moarte era prin crucificare, înjositoare, prin expunere vulnerabila a trupului și a vieții. Prin tortură îndelungată, moartea venea din incapacitatea de a respira sub greutatea trupului dezgolit atârnat, prin efortul dureros de a mai lua o gură de aer. Lupta între viață și moarte, în văzul tuturor. Ca și cum nu ar fi fost deja îndeajuns, procesiunea spre locul torturii și al morții adăuga rușinii și batjocura publică. Drumul spre locul morții prelungea agonia durerii. Trupești și sufletești.


Când au luat lemnul de pe umerii Săi, L-a săgetat din cap până în picioare o durere ascuțită. Un nerv fusese atins în timpul torturii și acum până și un pas mic era ca un curent care Îi săgeta trupul. Crucea punea presiune grea pe rănile deschise, lipsa crucii activa durerea în alte zone. Durerea nu a știut să ia o pauză. Să ofere milă.


În sfârșit, ieșiră din cetate. Cetatea sfântă. Își întoarse privirea spre ea. Abia o mai vedea prin vălul de sânge care îi curgea de pe frunte. Țepii lungi ai coroanei batjocoritoare și umilitoare au pornit un șir constant de scurgeri de sânge care îi încețoșau vederea. Ierusalim! În aceeași agitație zilnică. De câte ori S-a rugat pentru cetate! De câte ori a plâns pentru ea! Forfota oamenilor care își căutau rostul, care trăiau de parcă această viață este totul, continua și acum. Ca și cum nu ar mai urma nimic după. Agitația procesiunii a trei oameni condamnați la moartea rușinoasă abia dacă a întrerupt pentru câteva momente agitația zilnică a privitorilor curioși. „Oh, fiice ale Ierusalimului, nu Ma plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi însevă și pe copiii voștri. (...) Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?”*


Apoi privi înainte. Chiar acolo, abia ieșiți din cetate, aproape de poarta de intrare - acolo e locul unde se va întâlni cu Moartea. Acolo se va lăsa biruit de Moarte. Acolo va experimenta despărțirea de Tatăl. Acolo! Stânca se ridica ciudat în fața Lui. Vânturile aspre și năvala ploii au sculptat o față uriașă în stâncă. Știa locul. Locul numit „Căpățâna”. Dinainte de a Se naște în lumea limitată de spațiu și timp, știa locul. Locul Jertfei. Locul dreptății și al dragostei - împlinite în același timp.



Și alții au mai fost răstigniți acolo. Nu pe înălțime, acolo se aduceau jertfele-urâciune pentru zeii-iluzie în care unii credeau. Ce mare era devotamentul lor și teama lor! O, de ar alege să creadă în El! Cum ar dispărea aceste eforturi fără valoare. Cum ar dispărea teama de bine-meritata pedeapsă pentru păcat. Cum ar putea fi îmbrățișați de dragostea perfectă, care Se dă pe Sine în ciuda respingerii și a ignoranței.


Procesiunea s-a oprit. Era timpul! Timpul! El, Cel dincolo-de-timp, Creator al timpului și al spațiului, urma să se lase biruit de moarte, în timp și spațiu, pentru ca oricine din timp și spațiu care crede în EL, să poată experimenta veșnicia într-o viață așa cum trebuia să fie. În prezența Sa perfectă, bună și iubitoare.


Ridicarea crucii, pironirea, ridicarea Trupului, setea care îi ardea gâtul, batjocurile celor care treceau, care nici nu știau ce se întâmplă de fapt, tragerea la sorți pentru hainele Sale - momente care se desfășurau acolo. În lumea văzută. Lumea nevăzută vedea ceva ce nu a mai fost vreodată. Și nici nu mai avea să fie. Lumea văzută nu știa că era martoră la cel mai extraordinar curs de evenimente din istoria timpului și spațiului. Întreg universul nu respira. Totul se mișca încet. Istoric. „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”**


Ispita dovedirii a venit ca un șuvoi peste întreaga povară a păcatului milenial. Măcar de ar știi! Măcar de ar vedea că El este promisiunea lui Dumnezeu. Ei nu știu că El este Cel lăudat? Că El i-a creat? Că El a ales să fie acolo, așa? Că El e Comandantul îngerilor care stau la dispoziția Lui pentru orice act de slujire? Soldații au tras la sorți pentru hainele Sale. Trecătorii și spectatorii râdeau, neștiind cât de mare este nebunia lor. Asta face păcatul, fie că ne dăm seama sau nu - ne ia mințile.


Și-a mai ridicat o dată privirea. Moartea domnea peste tot. De data asta chiar domnea. Triumfătoare. Rânjind. 


„S-a isprăvit!” a rostit El, Și-a aplecat capul și Și-a dat duhul.


Moartea a învins azi. E vineri. E întuneric.



Meditația de azi e inspirată din descrierea celor patru Evanghelii și de călătoria în Israel. Locul despre care se presupune că a fost locul răstignirii este o stâncă localizată lângă una dintre porțile cetății Ierusalim. O stâncă sub forma unui craniu, un cap uriaș, bătut de ploi și vânturi. Biblia ne dă acest detaliu legat de locul răstignirii. Locul Căpățânii. E foarte posibil ca acesta să fie locul, dar chiar la baza stâncii este o stație de autobuz, cu multă agitație, cu forfota oamenilor care vin și pleacă din cetatea sfântă…Ce loc nepotrivit pentru cea mai glorioasă jertfă! În acea zi, extrem de profundă pentru mine, am înțeles mai mult din inima și geniul planificator al lui Dumnezeu. Cel mai probabil că Iisus a fost răstignit într-un loc în care se răstigneau în mod curent oamenii. Pentru că o astfel de moarte era aplicată și pentru a fi o atenționare, adesea răstignirile aveau loc de-a lungul drumurilor care duceau la porțile cetății, pentru a fi vizibile, amenințătoare, înfiorătoare. Imaginea idilică a trei cruci pe vârful unui deal, în culorile unui apus cald nu par să corespundă cu realitatea crudă. Fiul lui Dumnezeu a fost omorât pentru a deveni plată pentru păcat, într-un mod crud, într-un loc lipsit de demnitate, în singurătate. În locul nostru. Ce dragoste imposibil de măsurat!


Nu grăbi ziua de azi. Stai și imaginează-ți. Citește textele răstignirii. Citește care sunt cuvintele lui Iisus de pe cruce. Ce a contat să fie auzit? Noi, azi, știm că aici nu e finalul, dar avem nevoie să poposim aici. La locul morții și al suferinței. Pentru că noi am fost cauza. Păcatul nostru ar fi fost fără speranță dacă nu am fi primit ajutor din afara noastră.


Azi reflectă la dragostea care a motivat o astfel de jertfă. O crezi? O vezi? O primești?


~


*Luca 23:28, 31

**Luca 23:34





 



Vineri seara începe Sabatul, ziua de odihna a poporului evreu. Trupul Învățătorului e în mormânt. Oare ce o fi fost în inima prietenilor Lui? În inima celor care L-au văzut atârnând pe cruce? În inima celor care și-au văzut Speranța stingându-Se?


După ce trupul Învățătorului e pus în mormânt și lăsat acolo pentru a fi îmbălsămat după obiceiul timpului aceluia, câteva dintre femeile care L-au însoțit din Galilea au mers să pregătească uleiurile pentru ungerea trupului neînsuflețit. Ele nu erau pregătite pentru un astfel de final, pentru că moartea Învățătorului la doar câteva zile după intrarea triumfătoare în cetate i-a surprins pe cei ce au visat ca El să devină conducătorul lor. Ah, El avea inima plină de dragoste, iar dreptatea Lui nu era părtinitoare. Ce conducător minunat ar fi fost! Ce final tragic a avut…



Apusul soarelui și începerea zilei de odihnă nu le mai permite întoarcerea la mormânt după terminarea pregătirii uleiurilor. Așa că s-au odihnit. Conform cerinței Sabatului. Dragostea pentru Dumnezeu și căile Lui, devotamentul lor pentru El le-a ajutat să aibă prioritățile bune. Prioritățile corecte. Știau că trupul neînsuflețit poate aștepta, pentru că Viața nu depinde de un ritual. Viața e în Ascultare. Iar ascultarea nu depinde de circumstanțe.


În același timp, alții care păreau evlavioși, chiar liderii religioși, nu par să fie preocupați de odihnă în ziua destinată odihnei. Pentru că un suflet ne-odihnit nu lasă nici trupul să se odihnească. Deși Legea și anexele pe care ei le-au adăugat și care, de altfel, împovărau oamenii, prescriau numărul de pași și numărul de acțiuni permise în ziua de Sabat, liderii religioși ai vremii sunt mai preocupați de ducerea la bun sfârșit a planului lor meschin. Învățătorul reprezenta o amenințare chiar și mort. Omul mort în suflet crede că totul e rău, că totul îi e împotrivă, că totul e o amenințare. În ziua de odihnă, destinată închinării individuale și comunitare, liderii religioși se adună, nu pentru închinare, ci pentru a merge la Pilat, pentru a se asigura că niciun devotat al Învățătorului nu ar îndrăzni să fure trupul și apoi să răspândească minciuni triumfaliste. Trebuie că au fost mulți pași făcuți și multe vorbe, o coordonare perfectă a unui întreg grup, într-o vreme fără telefoane și comunicare rapidă. Și-au dat de știre unii altora și au mers împreuna la Pilat. Planul lor merita orice efort, într-o zi în care efortul nu își avea locul.


Alegerile noastre vor fi determinate de ceea ce e cel mai important pentru noi. S-ar putea să credem că ceea ce cunoaștem va influența deciziile noastre, nu doar pe cele majore, ci și pe cele mai mărunte. Dar nu cunoștința, ci inima ne va influența. Ceea ce iubim. Și poți identifica ceea ce iubești când te uiți la alegerile tale. Zilnice.


În ziua de odihnă, când trupul Învățătorului era în mormânt, e ușor să vezi ce iubesc cele două grupuri de oameni: femeile devotate lui Dumnezeu, fără poziții și faimă, și liderii religioși, temători chiar și după împlinirea planului lor ucigaș.


Ia-ți timp astăzi și reflectează la ce este important pentru tine. E ușor să vezi ce e important dacă te uiți la felul în care îți petreci timpul, sau îți cheltuiești finanțele, dacă te uiți la ceea ce îți preocupă mintea. În rugăciune, întreabă-L pe Dumnezeu dacă sunt lucruri care au o prioritate inversată în viața ta. Primește imboldul Duhului Sfânt de a veni la cruce cu ceea ce e important pentru tine. Acolo, la cruce, prioritățile se re-așează. Acolo inima învață cum să răspundă cu iubire și devotament Iubirii. Iubirii care se oferă pe Sine.


Trupul Învățătorului e în mormânt. Cei devotați Lui își odihnesc sufletul îndurerat și așteaptă ziua de mâine, pentru a finaliza ritualul înmormântării…




 



Hristos a înviat!

Adevărat a-nviat!


Când moartea și întunericul păreau că sunt biruitoare, că au ultimul cuvânt, 

am găsit Viață și Lumină, chiar și în cel mai întunecat cotlon al inimii, pentru că

Hristos a înviat!


Când inimile ne erau împovărate, când durerea ne-a copleșit sau blocat, 

Iisus ne-a dat speranță și alinare. El este Cel care ne vindecă.

Hristos a înviat!


Când relațiile sunt grele, când suntem singuri, când nu știm dacă aparținem, dacă cineva ne vede, dacă contăm cu adevărat, 

rănile Lui ne dovedesc dragostea și pasiunea pentru noi. 

Hristos a înviat!


Domnul ne-a fost scut în momente grele, lumină și călăuzire în momente de cumpănă, provizie în momente de lipsuri, speranță și stâncă în așteptare. El este Cel Ce Este Suficient.

Hristos a înviat!


Domnul ne înlătură temerile, aducând Adevăr acolo unde e minciună, Își varsă îndurarea și harul acolo unde avem nevoie de iertare și restaurare, El aduce viață în oasele obosite și nu se îndepărtează de la noi.

Hristos a înviat!


El este Mântuitorul nostru, Pacea noastră, Speranța noastră, Vindecătorul nostru, Calea noastră, Călăuza noastră. El este Mielul care a fost înjunghiat ca să ridice păcatul lumii. 

El este REGE! Regele regilor și Regele nostru! El este Cel care a venit spre noi.

Hristos a înviat!


Într-o zi măreață, Regele nostru va reveni! Va reveni în glorie și vom sta față în față, în cea mai sfântă și pură adorare. Atunci toate lacrimile vor fi șterse, toate durerile vor fi uitate, toate păcatele, toate fricile, anxietățile, orice confuzie, orice dependență, orice oboseală, frustrare sau neajuns, toate, TOATE vor fi luate de Rege și aruncate în marea uitării. Regele nostru va domni cu dreptate și bunătate.

Hristos a înviat!


„Vrednic este Mielul, Care a fost înjunghiat,

să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie,

onoare, slavă şi laudă!“ (Apocalipsa 5:12)


Duhul şi Mireasa zic: „Vino!“, iar cel ce aude să zică: 

„Vino!“ Cel însetat, să vină; iar cel ce doreşte, să ia fără plată apa vieţii! (Apocalipsa 22:17)


Cu toții zicem: 

”Vino Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20)


Hristos a înviat!

Adevărat a-nviat!




Autor: Diana DU Anton

968 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Коментарі


bottom of page