• Biserica MissioDei

Comunitatea Nord - Care este specificul comunității noastre? (1)


Mă regăsesc zăcând, întinsă pe un pat tare de spital...


Nu îmi pot mișca picioarele foarte bine și nu mă pot întoarce de pe o parte pe alta.

Nu am mai fost niciodată internată într-un spital de stat și nu știu la ce să mă aștept. Și culmea, e tocmai în pandemie, ceea ce înseamnă că nimeni nu intră în spital. Sunt absolut singură. Singură și imobilizată, departe de toți cei dragi ai mei.


Mâine e ziua fetiței mele. Prima aniversare. Și eu nu pot fi alături de ea. Nu a existat vreodată o zi mai neagră, mai sfâșietoare și mai dureroasă în toată viața mea. Am plâns și am plâns și am plâns...Câțiva oameni din comunitate au vrut să îi facă o surpriză și au venit la ea cu un tort de prințesă, cadouri și o rochiță frumoasă pentru ea. Când mi-au trimis pozele, am izbucnit în plâns. Plâns de bucurie, pentru că avea să se bucure și mititica de ziua ei și pentru că cineva s-a gândit la bucuria ei în mijlocul nenorocirii, dar și plâns de durere, pentru că face un anișor, iar eu nu sunt acolo să o văd. A fost de departe cea mai grea zi a spitalizării (și am trecut prin două operații la coloană), dar a fost și ziua în care am știut că suntem iubiți ca familie, că avem o a doua familie, comunitatea.


În spital e greu să dormi, sau cel puțin mie mi-a fost. Aveam insomnii și eram bântuită de frici cumplite care noaptea păreau să mă înfășoare strâns și să nu mă lase să respir. Eliberarea venea mereu prin rugăciune. Marina, din comunitatea noastră, stătea cu mine prin intermediul telefonului până în zorii dimineții, până când frica se disipa. Mă încuraja, se ruga pentru mine și petrecea noaptea cu mine de la distanță. Și-a luat această misiune de a avea grijă de mine în nopțile de insomnie, pentru a-l lăsa pe soțul meu, care era super solicitat în perioada aceea, să se odihnească.

Câteva fete din comunitate și-au pus în cap să îmi aducă pachete la spital. Am primit o abundență de lucruri și, prin ele, o abundență de dragoste. Ba chiar Georgiana, din grupul meu mic, mi-a trimis cafeaua și prăjitura de la Starbucks pe care le savuram noi atunci când ne întâlneam. Lucrurile acestea mici m-au făcut să mă simt din nou normală, iubită, nu uitată...nu părăsită. Eram întrebată mereu de asistente și infirmiere: “Iarăși ai mai primit ceva? Ce-o să faci cu atâtea lucruri?”, iar eu le răspundeam mândră că am prietene bune.

Acasă, cei din comunitate au făcut cu rândul, aducându-le mâncare soțului, fetelor și mamei mele care avea grijă de copiii mei.

Spitalizarea a fost valea cea mai adâncă și mai neagră pe care am parcurs-o în viața mea de până acum și singura luminiță pe care am văzut-o în perioada aceasta a fost comunitatea și biserica.

După o lună și jumătate am ieșit din spital. Am ajuns acasă imobilizată la pat, pentru un timp. Rând pe rând, oamenii din comunitate au venit la noi să mă vadă, să mă încurajeze, să petrecem timp împreună, dar și să ne slujească cu mâncare. Ne-au ajutat tare mult să nu ne simțim singuri, să știm că nu suntem părăsiți.


Noi, “Comunitatea Nord”, suntem exemplul comunității în care este specifică diversitatea. Suntem 16 adulți si 12 copii cu vârste cuprinse între 1an și jumătate și 60 ani, bunici, părinți și persoane single, dar suntem acolo unii pentru alții, atât în bucurii cât și în tristeți. Chiar dacă pare că nu avem multe lucruri în comun, ne-am dat seama că este de-ajuns un singur lucru: Suntem creștini!

Iubirea de Dumnezeu și semeni ne unește!


Ne putem numi o comunitate “bogată” prin care se împlinește versetul din Romani 15:5-6

“Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, potrivit lui Cristos Iisus, ca într-un gând şi cu o gură să slăviţi pe Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Iisus Cristos.”

Avem atât de multe de învățat unii de la alții încât suntem absorbiți în discuțiile și ideile pe care ni le transmite Dumnezeu fiecăruia dintre noi și astfel, cu fiecare întâlnire, suntem și mai “bogați”.

În prezent suntem la finalul capitolelor din Ioan, carte din Scriptură pe care am început să o dezbatem în iarnă.


“Știm unii de alții” în fiecare zi, prin mecanismul rugăciunii zilnice pentru o persoană, folosind grupul de whatsapp. Primim dimineața versetul, iar numele este extras dintr-un bol “magic” care scoate la iveală persoana care are cea mai mare nevoie de rugăciune în ziua respectivă.

Stabilizându-se ușor situația pandemică, am dat start întâlnirilor noastre live, în parcuri, încercând treptat și precaut să revenim la ritmurile pe care le aveam înainte: să luăm cina împreună, brunch-ul în weekend, să ne serbăm zilele de naștere, să ne întâlnim în grup mai restrâns “la cafele”, să ne uităm la filmulețe împreună, sau alte activități care vin ca o binecuvântare pentru noi.


Care este specificul comunității noastre? “ Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi.” (Ioan 13:35)

Da!...sunt chiar frumoase comunitățile în care membrii sunt atââât de diferiți și totuși uniți prin Iisus și la bine și la greu!


Abia așteptăm să vedem ce va urma!.....împreună!


Text: Geanina Cleciu și Cosmina Cotora

Adaptare: Lavi Vînătoru